cunoaştere

[ştiinţă]

A se vedea : ştiinţă. 

[teologie]

Din perspectivă ortodoxă cunoaşterea este o expresie a experienţei ecleziale, o măsură a nevoinţei duhovniceşti şi a vederii luminii necreate. Această cunoaştere este bazată pe gnoseologia patristică. Fără să fie o teologie incompatibilă cu exigenţele culturale ale vremii, cunoaşterea Sfinţilor Părinţi era ancorată în actul de viaţă fundamental concentrat în experienţa nemijlocită a unirii cu Hristos Cel răstignit şi înviat. Cunoaşterea înseamnă viaţă, trăire şi unire cu Izvorul vieţii şi al cunoaşterii şi totodată implică mărturisirea acestei experienţe directe: “Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (In. 17, 3). Viaţa cea adevărată, înrădăcinată în veşnicie înseamnă cunoaşterea lui Dumnezeu, posibilă pentru oameni prin Întruparea lui Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu.

Gnoseologia ortodoxă nu reduce cunoaşterea la o problemă în sine, care-şi epuizează motivaţia şi elaborarea într-un eşafodaj conceptual, fără rezonanţă în viaţa cotidiană. Cunoaşterea în mod imperativ răspunde unor nevoi concrete legate de actul de viaţă trăit în lume şi în Biserică. Ceea ce se urmăreşte nu este etalarea unor cunoştinţe exprimate în cuvinte meşteşugite şi preţioase, menite să fascineze doar la nivel intelectual, ci mărturisirea unei cunoaşteri fundamentate pe experienţa duhovnicească şi eclezială, cu putere de a schimba minţile şi inimile oamenilor.

Cunoaşterea lui Dumnezeu e o taină care poate fi desluşită şi asumată doar în laboratorul sfinţitor al experienţei ecleziale, deoarece unirea cu Hristos e posibilă doar prin Duhul Sfânt în Biserică. Taina lui Dumnezeu nu poate fi explicitată exclusiv la nivel discursiv şi nici disecată în mod analitic. Forţa cunoaşterii întemeiată în Duhul Sfânt nu constă în acumularea informaţiilor sau în măiestria cuvintelor rostite, oricât de impresionante ar fi acestea, ci în adeverirea puterii Duhului Sfânt, cu profunde implicaţii existenţiale. În acest sens linia Sfântului Apostol Pavel este continuată şi exprimată elocvent în tradiţia cunoaşterii patristice.

“Şi eu, fraţilor, când am venit la voi şi v-am vestit taina lui Dumnezeu, n-am venit ca iscusit cuvântător sau ca înţelept […] Iar cuvântul meu şi propovăduirea mea nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii […] Iar noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul lui Dumnezeu, ca să cunoaştem cele dăruite nouă de Dumnezeu; pe care le şi grăim, dar în cuvinte învăţate de la Duhul Sfânt, lămurind lucruri duhovniceşti oamenilor duhovniceşti” (I Cor. 2, 1,4, 12-13).

Prezenţa autorităţii harismatice-duhovniceşti ca reper esenţial în actul cunoaşterii la Sfinţii Părinţi nu anulează funcţia cognitivă în plan natural. Există o reciprocitate între apofatism şi catafatism care se fundamentează pe relaţia intrinsecă dintre natural şi supranatural în cadrul Revelaţiei dumnezeieşti. În acest sens merită investigată atitudinea Sfinţilor Părinţi în demersul lor gnoseologic în contextul culturii vremurilor lor. Se va putea verifica dimensiunea cuprinzătoare a gnoseologiei ortodoxe, care nu este exclusivă, ci inclusivă, dar fără să-şi reducă identitatea la o cultură sau alta.

Este esenţial ca în fundamentarea şi elaborarea cunoaşterii teologice contemporane să fie recuperată şi valorificată această atitudine a Sfinţilor Părinţi, nu atât prin cunoaşterea în literă a textelor patristice şi folosirea lor pentru legitimarea proprilor idei, ci mai ales prin efortul de înscriere în aceeaşi continuitate de duh, în acelaşi fel de a fi şi a cunoaşte al Sfinţilor Părinţi. În mentalitatea contemporană, în care cunoaşterea este cuprinsă între o compilare intertextuală conjuncturală şi căutatea ostentativă şi cu orice preţ a originalităţii, este imperativă dobândirea semnificaţiei originare şi nu originale a textelor patristice. Astfel se poate obţine o bună vecinătate a subiectului cercetător cu duhul Tradiţiei, deoarece Tradiţia este cea care exprimă rodul cunoaşterii teologice proprii, în măsura existenţei unei continuităţi de duh, şi nu teologul este cel care explicitează şi interpretează Tradiţia în funcţie de nişte criterii exterioare Tradiţiei propriu-zise.

Pentru păstrarea adevăratei identităţi a cunoaşterii teologice se impune recuperarea dimensiunii practice şi existenţiale a teologiei. Nu este vorba doar de coerenţa rezultată din coincidenţa ideilor expuse de autor cu viaţa lui efectivă, ci mai ales de formarea unei conştiinţe care să reglementeze o reciprocitate între subiectul cercetător şi obiectul de cercetat izvorâtă dintr-un act de viaţă. Astfel va fi posibilă prezenţa subiectului în obiectul de cercetat, actul cunoaşterii devenind un act de viaţă, iar consecinţa unei astfel de cunoaşteri nu va fi doar transmiterea de informaţii, ci şi de convingeri existenţiale.

Adevărata cunoaştere este o metanoia, o înnoire a minţii, o transformare a omului întreg. Cunoaşterea ca rod al pocăinţei ne fereşte de o cunoaştere amăgitoare, generatoare de trufie.

“Fiindcă rodul şi fapta pocăinţei sunt cele care alungă neştiinţa şi aduc cunoaşterea: mai întâi cunoaşterea despre noi şi despre cele ale noastre, apoi despre cele mai presus de noi şi despre tainele cele dumnezeieşti, cele nevăzute şi necunoscute pentru cei care n-au făcut pocăinţă, adică tainele credinţei noastre, în care nimeni nu s-ar putea îmbogăţi înainte de lucrarea celor spuse, chiar dacă ar parcurge tot ciclul filosofiei; iar dacă nu se va face părtaş al acesteia cu bogăţie, atunci îşi va petrece vremea vieţii lui în întunerecul cel mai adânc al necunoaşterii. Căci chiar dacă cele dumnezeieşti şi cele privitoare la cele dumnezeieşti sunt aşternute în scris şi pot fi citite de către toţi, ele se descoperă numai celor care au făcut pocăinţă fierbinte şi s-au curăţit frumos printr-o pocăinţă sinceră, şi atât pe cât e şi măsura pocăinţei şi curăţirii lor; acestora deci li se arată adâncurile Duhului şi din ele izvorăşte cuvântul înţelepciunii şi cunoaşterii [...] Dar pentru toţi ceilalţi ele sunt necunoscute şi ascunse şi nu sunt nicidecum dezvăluite de Cel ce deschide mintea credincioşilor ca să înţeleagă Scripturile [...] Prin urmare, unora ca acestora li se pare că văd nevăzând şi că aud neauzind nicidecum şi că înţeleg fiind neînţelegători şi neputând primi simţirea celor citite. Şi aşa cum fiecare din cei necredincioşi îşi închipuie că el cugetă necugetând de fapt, şi i se pare că ştie ceva neştiind nimic-căci chiar dacă ştie ceva, ştie rău, ceea ce e lucru mai rău decât orice neştiinţă-aşa, socot, şi aceştia. Căci părându-li-se că sunt înţelepţi, nenorociţii s-au făcut cu adevărat nebuni, petrecându-şi zilele ca nişte ieşiţi din minţi şi smintiţi şi neştiind nimic din tainele lui Hristos, după cum se cuvine; de a căror părere de sine şi trufie să ne izbăvească pe noi Dumnezeul lui Israel şi să ne facă imitatori ai smereniei Lui.” ¹

Bibliografie: 1. Sfântul Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice şi etice, ed. Deisis, Sibiu, 2001, p. 78-79.

A se vedea şi: Biserica, metanoia.