teologie

[teologie] (din gr. theologia = discursul, vorbirea despre Dumnezeu ; din theos = Dumnezeu + logos = vorbire, cugetare)

Teolog este cel care se roagă. Rugăciunea structurează fiinţarea omului, ea face posibilă împărtăşirea cu harul dumnezeiesc dăruit de Dumnezeu rugătorului. Tradiţia Bisericii – în chip deosebit prin glasul sfântului Serafim de Sarov - afirmă ca scop fundamental al vieţii creştine dobândirea harului. Teologia este viaţă inspirată de harul lui Dumnezeu şi este pregustare a veşniciei. Mântuirea începe aici şi acum, prin experienţa întâlnirii harului dumnezeiesc, ceea ce presupune o experiere dincolo de concept şi de cugetare:

„Convingându-ne de neputinţa logicii noastre formale în domeniul teologiei, părăsim această cale şi păşim pe alta – paza poruncilor, adică pe calea experienţei vii în locul gândirii abstracte. Rugăciunea este, în esenţa ei, lucrarea lui Dumnezeu înlăuntrul nostru. [...] ea duce la cunoaşterea fiinţială, vie de Dumnezeu. ”¹

Natura adevărată a teologiei este deci experienţa vie, dincolo de cuprinderea minţii, a prezenţei lui Dumnezeu. Fondul vieţii teologice este experienţa participării la viaţa pe care Însuşi Dumnezeu o împărtăşeşte omului. „Aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis” (In. 17, 3). Teologia în fapt experienţă de pregustare a vieţii veşnice. Cercetarea dogmelor, a textelor sacre, a Tradiţiei este, desigur, extrem de importantă, ca raportare interioară la sursele care relatează experienţa dumnezeirii, dar nu constituie finalitate în sine. Ele sunt mediatori, instrumente pentru atingerea unicului scop care este întâlnirea cu Dumnezeu realizată prin gestul personal și deopotrivă eclezial de rugăciune.

„L-am căutat pe Dumnezeu în oamenii din satul meu, apoi în cărţi, în idei şi în simboluri. Dar aceasta nu-mi dădea nici pace şi nici dragoste. Într-o zi am descoperit în scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii că este posibil să-L întâlneşti pe Dumnezeu cu adevărat în rugăciune. Atunci, cu multă răbdare, m-am aşezat la treabă. Astfel am înţeles, puţin câte puţin, că Dumnezeu este aproape, că mă iubeşte şi că, lăsându-mă umplut de iubirea Lui, inima mea se va deschide celorlalţi. Am înţeles că iubirea este comuniune cu Dumnezeu şi cu cel de lângă tine. Şi fără această comuniune lumea nu este decât tristeţe, ruşine, dezolare, masacre. Numai dacă va voi să trăiască în această iubire, lumea va cunoaşte viaţa veşnică.”²

Teologie înseamnă deopotrivă vorbire despre Dumnezeu. Constatând însă cât este de greu, dacă nu chiar imposibil, în condiţii de minimă onestitate, a vorbi despre cineva fără sa-l cunoşti personal, este limpede că vorbirea despre Dumnezeu se împlineşte (doar) în condiţiile cunoaşterii Lui prin experienţă nemijlocită, adică în urma vorbirii cu Dumnezeu. Dumnezeu este Prezenţă personală care cere, în vederea cunoaşterii, gestul întâlnirii directe. El se adresează omului lăuntric:

„Teologia, desigur, este viaţă, iar teolog este acela în inima căruia vorbeşte Dumnezeu-Cuvântul (o Theos Logos)”³.

Odată omul intrat în lucrarea teologică pe care harul o săvârşeşte asupra sa, instrumentarul conceptual şi ideatic pe care îl posedă, bogăţia de cunoştinţe dobândită prin educaţie, anumite deprinderi de rigoare intelectuală, toate acestea pot servi edificării discursului teologic. Pentru a se exprima, trăirea teologică se foloseşte de cărămizile conceptuale, respectiv de eventuala sistematizare pe care instrumentele raţiunii o permit ca gest încadrat într-o anumită rigoare intelectuală. Teologia academică este un astfel de exemplu, o abordare supusă rigorii de tip ştiinţific. Fondul oricărei discipline teologice rămâne însă exprimarea experienţei vii teologice.

„Nu este respinsă însă nici partea ştiinţifică a teologiei. Noi combatem absolutizarea şi rămânerea numai în această „teologie ştiinţifică”.”⁴

Observaţie: Oricine cunoaşte realitatea purtătoare de har a prezenţei lui Hristos este frapat de sărăcia şi de aproximativitatea definiţiilor de dicţionar în ceea ce priveste „teologia”. Pentru un creştin esenţialul trăirii teologice nu poate fi circumscris de nimic, nu încape în descrieri, fie ele mai mult sau mai puţin formale, ci se descoperă prin actul trăirii. Teologia creştină, infinit mai bogată şi mai profundă decât simplul „studiu al chestiunilor religioase fondat în mod principal pe textele sacre, pe dogme şi pe tradiţie”⁵, este în mod fundamental viaţă.

Bibliografie: 1. Arhimandritul Sofronie, Naşterea întru împărăţia cea neclătită, ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 244; 2. Dumitru Stăniloae, Filocalia, vol. II, ed. Harisma, Bucureşti, 1993, p. 348; 3. Arhimandritul Efrem, Cuvânt din Sfântul Munte: omiliile arhimandritului Efrem, egumenul mănăstirii Vatopedi, în Romania, ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2001, p. 157-158; 4. Le Petit Robert – dictionnaire de la langue française, ed. Dictionnaires le Robert, Paris, 2000, p. 2298.

A se vedea şi: experienţă, rugăciune.