complexitate

[ştiinţă]

Conceptul de complexitate, apărut în științe în secolul al XVIII-lea, desemnează un ansamblu de elemente diferite, eterogen, ireductibil la o entitate simplă și totodată suficient de stabil pentru a putea fi recunoscut, dacă nu chiar cunoscut. ¹ Conceptul constituie o provocare față de viziunea carteziană care asocia claritatea expunerii și descompunerea în părți simple cu calitatea înțelegerii.

Cercetător de timpuriu al complexității, W.Weaver propune o lectură a științei moderne structurată în trei etape: 1. etapa „paradigmei simplității”  - a se vedea aici întemeietorii modernității, cum sunt Galilei și Descartes, care se exprimă în termeni de reducționism ontologic, considerând complexul ca putând fi studiat studiindu-i părțile componente; 2. etapa „paradigmei complexității dezorganizate” – are loc începând cu 1850 prin Carnot, Clausius, Boltzmann, odată cu studiul termodinamicii prin modele de mecanică statistică și de teorie a probabilităților; 3. etapa „paradigmei complexității organizate” – are loc începând cu 1940 și se referă la probleme prea complexe pentru a fi abordate prin metode linaire și cauzaliste, și care necesită a trata „o mulțime mare de factori interrelaționați în sânul unui tot organizat”. ²

Complexitatea constituie o „imprevizibilitate esențială … și inteligibilă”. ³

Bibliografie: 1. Jean Louis Le Moigne, Complexité, în vol. Dictionnaire d’historie et philosophie des sciences (sous la direction de Dominique Lecourt), ed. Quadrige/Puf, Paris, 1999, p. 205; 2. Ibidem, p. 206; Ibidem, p. 209.

A se vedea şi: structură.