energie

(din gr. energeia = activitate; lucrare)

[ştiinţă]

Fizicianul Richard Feynman arată că principala caracteristică a energiei este aceea de a fi conservată. Energia a devenit un concept utilizat în fizică în strânsă legătură cu enunţarea şi aplicabilitatea principiului conservării energiei (ceea ce propunea în 1887 fizicianul Max Planck ca perspectivă de pionierat). Mai mulţi fizicieni celebri, printre care Carnot, Joule, Mayer, Helmholtz, Thomson au fost implicaţi în dezvoltarea riguroasă a acestui principiu semnificativ al fizicii. În ceea ce priveste termenul (energie), el va fi introdus în vocabularul din fizică de Jean Bernoulli. Acesta, într-o scrisoare din 26 ianuarie 1717 adresată lui Varignon, definea energia ca fiind produsul forţei aplicate unui corp prin deplasare infinitezimală. Mai târziu, fizicienii din secolul XIX (unii dintre ei mentionaţi anterior) vor dezvolta la nivel de implicaţii conceptul de energie în strânsă legătură cu manifestarea principiului conservării energiei.

Energia fizică este strâns legată de interacţiunea fizică. Fizica actuală cunoaşte patru tipuri fundamentale de interacţiuni. Interacţiunea tare este cea care se exercită între hadroni. Interacţiunea electromagnetică acţionează asupra particulelor încărcate electric. Intercaţiunea slabă se exercită între leptoni şi hadroni. A patra interacţiune este cea gravitaţională. Au existat teorii de unificare a acestor interacţiuni. Fizicianul Abdus Salam spunea în 1982 că aceste interacţiuni sunt manifestarea unei singure forme de energie. S-a reuşit unificarea interacţiunii tari, electromagnetice, slabe. Fizicienii sunt în căutarea unei teorii unificate inclusiv cu gravitaţia (energia necesară experimentarii unificării nu va putea fi însă atinsă niciodată în acceleratoarele nucleare). Domeniul unificării interacţiunilor se află în plină dinamică şi relaţionează microfizica cu cosmologia. Concepţia din fizica cuantică dublată de teoria relativităţii generalizate au evidenţiat realitatea unei lumi aflate în mişcare, bazată pe energii, interacţiuni şi interconexiuni. Nu mai avem de-a face cu un univers static, bazat pe o substanţă imuabilă şi o materie amorfă. ¹

Bibliografie: 1. Françoise Balibar, Energie (physique), în vol. Dictionnaire d’historie et philosophie des sciences (sous la direction de Dominique Lecourt), ed. Quadrige/Puf, Paris, 1999, pp. 342-347.

A se vedea: natură.

[teologie]

În dialogul dintre teologie şi ştiinţă, atunci când se abordează realitatea energiei, trebuie evitate confuziile. Energia „necreată” despre care dă mărturie teologia înseamnă altceva decât energia fizică, creată. Energia necreată înseamnă harul lui Dumnezeu care izvorăşte din fiinţa divină şi se manifestă prin Persoanele dumnezeieşti. Tradiţia ortodoxă afirmă caracterul necreat al harului. Sfântul Grigorie Palama, în disputele cu Varlaam, arătând că lumina taborică este necreată, evidenţiază că harul este o energie necreată care este împărtăşită prin experienţa duhovnicească şi eclezială.

Energiile necreate arată modul de a fi a lui Dumnezeu şi susţin întreaga creaţie. Dumnezeu este prezent în lume prin energiile necreate. Atât transcendenţa lui Dumnezeu faţă de lume, cât şi imanenţa Sa în creaţie se explică prin energiile necreate care constituie puntea de legătură dintre Dumnezeu şi creaţie. Energiile divine pătrund întreaga existenţă. Energiile necreate nu presupun cu necesitate crearea lumii, ci ele sunt relaţionate de voinţa lui Dumnezeu. Energiile necreate se manifestă prin lumina cea neapropiată în care se sălăşluieşte Dumnezeu (I Tim. 6, 12).

Teologia energiilor necreate constituie o învăţătură de referinţă şi specifică Tradiţiei ortodoxe, exprimând modul concret de unire a lui Dumnezeu cu omul. Energie necreată „este slava în care apărea Dumnezeu drepţilor din Vechiul Testament, este lumina eternă care pătrunde natura umană a lui Hristos şi care la Schimbarea la faţă a dovedit Apostolilor dumnezeirea Sa; este harul cel necreat şi îndumnezeitor, împărtăşit sfinţilor Bisericii care trăiesc în unire cu Dumnezeu; în sfârşit, este Împărăţia lui Dumnezeu în care drepţii vor străluci la rândul lor ca soarele [...] Dogma cu privire la energii nu este o concepţie abstractă, o distincţie pur intelectuală: aici este vorba de o foarte concretă realitate de ordin religios, cu toate că este greu de înţeles. Iată de ce această învăţătură se exprimă antinomic: prin modul lor de purcedere, energiile anunţă o deosebire negrăită - ele nu sunt Dumnezeu în fiinţa Sa - şi totodată, fiind nedespărţite de fiinţă, ele mărturisesc despre unitatea fiinţei cea simplă a lui Dumnezeu.” ¹

Energiile necreate nu sunt depărtate de viaţa desăvârşită a Sfintei Treimi. Există o strânsă legătură între fiinţa, persoanele şi energiile dumnezeieşti. Sfântul Dionisie Areopagitul arată că energiile exprimă multele numiri ale lui Dumnezeu: viaţă, dreptate, înţelepciune, putere, dragoste şi alte numiri care ne rămân necunoscute. Energiile fac cunoscută viaţa Sfintei Treimi în plan iconomic, în lucrările Treimii. În manifestarea iconomică a Treimii în lume, orice energie provine de la Tatăl, comunicându-se prin Fiul în Duhul Sfânt.

Energiile necreate exprimă modul dumnezeiesc de a fi la care avem acces prin experienţa harului:

„Energiile dumnezeieşti sunt în toate şi în afară de toate. Trebuie să ne ridicăm mai presus de fiinţa creată, să părăsim orice contact cu făpturile, spre a ajunge la unirea cu raza dumnezeirii, după cuvântul lui Dionisie Areopagitul. Şi totuşi, aceste raze dumnezeieşti pătrund universul creat, sunt cauza existenţei sale [...] Dumnezeu a creat totul prin energiile Sale. Actul creaţiei stabileşte o legătură a energiilor dumnezeieşti cu ceea ce nu este Dumnezeu. Este o limitare, o determinare a iradierii nesfârşite şi veşnice a lui Dumnezeu care devine cauza fiinţei mărginite şi trecătoare. Căci energiile nu produc lumea creată chiar prin faptul că ele există, prin faptul că ele sunt purcederile fireşti ale fiinţei. Altminteri, sau lumea ar fi fără de sfârşit şi veşică ca Dumnezeu, sau energiile nu ar fi decât manifestări mărginite şi vremelnice ale lui Dumnezeu. Aşadar, energiile dumnezeieşti, în ele însele, nu sunt raporturi între Dumnezeu şi natura creată, ci ele intră în legătură cu ceea ce nu este Dumnezeu, ele trag lumea la existenţă prin voinţa lui Dumnezeu [...] Această voinţă a creat totul prin energii pentru ca natura creată să ajungă înmod liber la unirea cu Dumnezeu în aceleaşi energii.” ²

Bibliografie: 1. Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, ed. Anastasia, Bucureşti, 1993, p. 105; 2. Ibidem, pp. 116-117.

A se vedea şi: har.