materie

materie /materialitate [ştiinţă] (din lat. materia = lemn, masă lemnoasă)

Conceptul de materie pare a fi prezent în câmpul cugetării filosofice şi ştiinţifice încă din cele mai vechi timpuri, cel puţin începând cu ştiinţa greacă. Materie și materialitate fac trimitere la universul fizic, la ceea ce cade sub incidenţa simţurilor. Etimologia cuvântului trimite la ideea de substanţă ca şi constituent de fond a tot ceea ce ni se prezintă în lume sub o formă, o întindere, o mărime. Materie este cumva ceea ce ţine de conţinutul lucrurilor prezente în lume. Astăzi, acest gen de definiri oarecum intuitive ne(mai)convenind exigenţelor ştiinţifice, preferinţele se îndreaptă spre a vedea corpul material ca

„[...] sector de spaţiu tridimensional obiectivat prin determinarea de efecte locale invariante într-un ansamblu de schimbări reglate. Printre aceste efecte locale, inerţia şi impenetrabilitatea (sau cel putin rezistenţa) ocupă în mod tradiţional un loc central.” ¹

Credem însă că, în pofida câştigului la nivel de precizie cu care contemporaneitatea operează în explicarea termenului, „materie” continuă să reprezinte un concept a cărui semnificaţie este necircumscriptibilă gestului de cunoaştere ştiinţific, epistemologic. De remarcat că dacă modernitatea este cea care a transferat explicarea termenului dinspre ontologie spre epistemologie², mişcarea pare a-şi fi găsit o contra-tendinţă odată cu apariţia fizicii cuantice şi a ontologiei pe care aceasta o propune. Istoria conceptului este prin ea însăşi o succesiune de momente de revoluţie la nivel de înţelegere (fizică). Dacă fizica antică asocia materia cu obiectul fizic, modernitatea extinde conceptul de materialitate asupra fluidelor (lichide, gaze), fluidele neavând formă proprie, fiind de densitate variabilă şi fără substanţialitate neapărat palpabilă. Avem aici exemplul fizicii şi al chimiei fluidelor secolului XVII care au dus treptat la desolidarizarea ideii de materie de cea de corp care să posede consistenţă şi întindere proprii. Tendinţa va continua în secolul XIX, când se va desemna prin „materie” orice „asamblu de atomi sau molecule”. În fine, în contextul preocupărilor din secolul XX privind descoperirea naturii luminii se va revoluţiona cel mai radical înţelegerea materialităţii: obiectul cuantic nu (mai) este nici undă (câmp), nici corpuscul (materie), ci amândouă în acelaşi timp³ (formularea dualismului undă-corpuscul) şi deopotrivă „altceva” decât ceea ce desemnau conceptele clasice de corpuscul sau undă. În fapt, contradicţia se „rezolvă” doar prin deplasarea conceptuală de la înţelegerea proprie fizicii clasice, fezabile la nivel macroscopic, la una adecvată nivelului de „infinit mic” şi care cere concepte noi. La acest nivel, materialitatea îşi pierde sensul său propriu „clasic”, cel propovăduit pe linia unei „obiectivităţi tari”, iar noţiuni precum „materialitate dematerializată”, ori „creaţie de particule” traduc terminologic experimentul concret, cel care exprimă „existenţa antiparticulelor, universalitatea acestei noţiuni şi faptul că comunicând o mişcare suficientă la două particule pe care le aducem în coliziune se poate, fără distrugerea particulelor iniţiale, să determinăm apariţia altora la fel de „materiale” ca primele. Acest simplu fapt – care, în prezent, relevă de domeniul experimentării curente în laboratoarele care posedă acceleratoare de particule – este suficient în a face caducă toată concepţia „obiectuală” a realităţii fizice. El demonstrează de fapt că ceea ce se conservă, energia totală, este o entitate a cărei noţiune însăşi, în mod matematic precis definită, corespunde unei depăşiri conceptuale imposibile de gândit în termeni curenţi, de felul unei deconcertante sinteze noţionale între ideile intuitive (sau „tradiţionale”) şi atributele obiectului (aici, mişcarea). Doar cadrul matematic permite a gândi adecvat acest tip de date.”⁴

Conceptul de „materialitate” asumat în perspectiva ştiinţifică contemporană pare a necesita efortul de (re)definire a termenului făcând apel la legile specifice nivelului de realitate unde îl vrem definit (infinit mic, scală umană, infinit mare). Extinderea conceptului la nivel ontologic poate presupune deopotrivă necesitatea unui demers mediator de tip filosofic sau teologic (acceptat sau nu de către actorii care operează în câmpul strict al ştiinţei), îmbogăţitor prin orizontul pe care îl aduce în discuţie.

Bibliografie: 1. Michel Bitbol, Le corps matériel et l’objet de la physique quantique, în vol. Qu’est-ce que la matière, sous la direction de Françoise Monnoyeur, ed. Le livre de poche, 2000, p. 187; 2. Ibidem, p. 189; 3. Jean-Marc Lévy-Leblond, Matière (physique), în vol. Dictionnaire d’historie et philosophie des sciences (sous la direction de Dominique Lecourt), ed. Quadrige/Puf, Paris, 1999, pp. 619-620; 4. Bérnard d’Espagnat (Préface), Qu’est-ce que la matière, sous la direction de Françoise Monnoyeur, ed. Le livre de poche, 2000, pp. 8-9.

A se vedea şi: real/realitate.