epistemologie

(din gr. episteme = cunoaştere, stiinţă + gr. logos = discurs)

Epistemologia ştiinţifică actuală poate constitui cadru de deschidere şi de întâlnire cu diferite forme de cunoaştere. Paradigma contemporană a ştiinţei presupune mutaţii epistemologice semnificative. Premisele ştiinţei moderne, bazate pe matematizarea fenomenelor fizice de către Galilei, pe construirea filosofiei cartesiene în care adevărul cunoaşterii poate fi dobândit printr-o mathesis universalis, pe principiile fizicii clasice elaborate de Newton vor favoriza o interpretare filosofică tendenţioasă a datelor ştiinţifice. Astfel ia naştere gândirea mecanicistă şi deterministă care proclamă autosuficienţa ştiinţei analitice în cunoaştere. Ştiinţa este înlocuită de către scientism care va ideologiza rezultatele cercetării ştiinţifice şi va determina o opoziţie artificială între teologie şi ştiinţă.

În epistemologia ştiinţifică actuală s-a optat pentru o metodologie necartesiană, depăşindu-se astfel autosuficienţa arogantă a scientismului empirist şi pozitivist. Principiile epistemologice fundamentale ale fizicii cuantice, teoremei lui Gödel, a fenomenelor non-liniare postulează existenţa limitei în demersul ştiinţific. Thomas Kuhn în lucrarea sa Structura revoluţiei ştiinţifice şi Karl Popper în cartea Logica descoperirii ştiinţifice evidenţiază premisele şi liniile directoare ale epistemologiei ştiinţifice din contemporaneitate.

Epistemologia ştiinţifică actuală, recuperând valoarea sensului şi a simbolului în cunoaştere, asumă limita ca deschidere, nu ca închidere, dezvoltând astfel posibilitatea dialogului dintre teologie şi ştiinţă în planul cunoaşterii.

„Am putea spune că evocarea situaţiei pluraliste a ştiinţei poate fi interpretată ea însăşi ca un semn. Este indiciul unei situaţii generale a raţiunii umane care reprezintă în sine o întrebare deschisă descifrării. Noi suntem o măsură a adevărului, dar nu ştim în totalitate care sunt exigenţele acestui adevăr. Ne aflăm într-o claritate şi, totodată, într-o mare taină. Raţiunea umană poartă în ea însăşi o transparenţă, dar niciodată nu va putea fi explicitată pe deplin. Este suficient de lucidă cât să-şi recunoască propriile limite, însă fără a fi semnul finitudinii. Marchează mai degrabă urma finitudinii conştientă de propria neputinţă, dar care are îndrăzneala să spere în deschiderea către infinit.” ¹

Din perspectivă ortodoxă, dialogul teologiei cu ştiinţa trebuie fundamentat şi dezvoltat în duhul Tradiţiei patristice deoarece gnoseologia patristică constituie stâlpul de referinţă al oricărui angajament al teologiei în dialogul cu ştiinţa. În contextul contemporan al întâlnirii dintre diferite tradiţii religioase, diverse culturi şi teorii ştiinţifice, conturarea unei veritabile conştiinţe a dialogului este indispensabilă. Atitudinea Sfinţilor Părinţi faţă de ştiinţa vremii lor, demersul lor gnoseologic în cadrul existenţei unei multitudini de concepţii culturale şi filosofice pot constitui un model ce poate fi valorificat astăzi. Recursul la un astfel de model nu presupune preluarea literală a soluţiilor patristice date în diferite momente ale istoriei, ci efortul dobândirii conştiinţei Sfinţilor Părinţi prin care se pot da răspunsuri viabile la problemele concrete ale societăţii contemporane. Cu precădere trebuie să se urmărească recuperarea şi valorificarea duhului, nu a literei în care Sfinţii Părinţi au răspuns la provocările culturii din vremea lor.

Paradigma ştiinţei contemporane oferă cadrul unei întâlniri reale între perspectiva teologică şi cea ştiinţifică asupra lumii. Reprezentanţi de vârf ai comunităţilor savanţilor din contemporaneitate recunosc astăzi imposibilitatea ştiinţei de a atinge şi a epuiza adevărul lumii şi al omului printr-o cercetare exclusiv analitică şi empirică. În condiţiile recunoaşterii şi asumării limitelor posibilităţilor umane în actul cunoaşterii, savantul este mai aproape de Adevăr decât în cazul unei conştiinţe demiurgice care pretinde că poate şti şi predetermina totul într-un mod discursiv. Într-un asemenea cadru există şansa ca teologia şi ştiinţa să nu fie considerate a se situa pe poziţii ireconciliabile.

Bibliografie: 1. Jean Ladriere, L’articulation du sens, ed. Cerf, Paris, 1970, p. 50.

A se vedea şi: ştiinţă, cunoaştere, gnoseologie.