epifanie

(din gr. epiphaneia = apariţie, arătare, manifestare)

„Până în secolul al IV-lea, sărbătoarea Epifaniei se referea la mai multe evenimente din istoria mântuirii: naşterea după trup a Fiului lui Dumnezeu, închinarea magilor şi păstorilor, Botezul în Iordan şi cea dintâi minune la nunta din Cana. Toate acestea se sărbătoreau împreună la 6 ianuarie (data solstiţiului de iarnă în calendarul de atunci) [...] În secolul al IV-lea, după mutarea solstiţiului la 25 decembrie [...], Biserica Romei a fixat sărbătoarea Naşterii Domnului la 25 decembrie, pentru Epifanie păstrând data ei veche, adică de 6 ianuarie. Practica romană a fost preluată în răsărit: catre 380 Grigorie Teologul o introduce la Constantinopol, iar Ioan Hrisostom, în aceeaşi perioadă, o aplică în Biserica Antiohiei.” ¹

„Epifanie” este un termen folosit astazi de ortodocşi în Occident pentru a numi sărbătoarea Botezului Domnului (la 6 ianuarie), numită şi Bobotează, moment la care are loc sfințirea mare a apei (aghiasma mare). Catolicii numesc însă „epifanie” adorarea Pruncului Iisus de catre magi (6 ianuarie), sărbătorire care are rolul să afirme dumnezeirea dintru început, de la naştere, a lui Hristos, şi să contracareze astfel „adopţianismul” care afirma că Hristos a devenit receptaculul dumnezeirii doar la botezul Său².

Bibliografie: 1. Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, ed. IBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 146; 2. Ibidem, p. 147.

A se vedea şi: teofanie.