Science et Religion

iconomie

Rechercher dans les définitions (terme ou expression)
Commence par Contient Terme exactSe prononce comme
Tout A B C D E F G H I J K L M N O P Q R S T U V W X Y Z
Terme Définition
iconomie

(din gr. oikonomia = gestiune domestică; plan, providenţă, administrare)

Întâlnim în teologia ortodoxă trei accepţiuni curente ale termenului.

Iconomia se referă întâi de toate la taina restaurării creaţiei rănite în urma căderii omului. Etimologia este limpede în acest sens: restaurarea ordinii (nomos, gr.) în creaţie (oikos, gr.). Iconomia dumnezeiască cuprinde taina pregătirii omenirii pentru venirea lui Hristos în lume (perioada vechi testamentară) şi, respectiv, taina venirii Sale în lume (perioada nou testamentară), taine din care tot omul este chemat să se împărtăşească în vederea mântuirii. Este vorba de „taina voii Sale, după bunăvoinţa Sa, astfel cum hotărâse în Sine mai dinainte, spre iconomia plinirii vremurilor, ca toate să fie cuprinse iarăşi in Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ” (Ef. 1, 9-10). Miezul iconomiei dumnezeieşti este Întruparea lui Hristos, cea care aduce omului mântuire. În acest sens, preoţia, ca gest de a deschide oamenilor împărăţia cerurilor, este taina prin excelenţă a realizării iconomiei lui Dumnezeu, de unde şi accepţiunea nou testamentară de ordin pragmatic a termenului: „aşa să ne socotească pe noi fiecare om, ca slujitori ai lui Hristos şi ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu”(I Cor. 4, 1). Preoţia omului care prelungeşte în lume preoţia lui Hristos este o iconomisire către tot omul a tainelor care deschid calea mântuirii.

O a doua accepţiune a termenului se referă la diferenţa care se face uneori la Părinţi între teologie (teologhisirea despre cele care se referă la viaţa intra-trinitară, pe cat s-a îngăduit a cunoaşte omului prin revelaţie: doctrina despre fiinţa, persoanele, relaţiile din Sfânta Treime) şi iconomie (teologhisirea despre planul dumnezeiesc care priveşte omul, despre revărsarea prezenţei dumnezeieşti către om prin Întrupare).

O a treia accepţiune a termenului face referinţă la inspiraţia cu care Biserica, prin slujitorii ei (în special episcopul, şi, prin prelungire, cu binecuvântarea acestuia, preotul), adaptează cerinţele şi exigenţele gestului de viaţă creştină, eclezial, după nevoile şi posibilităţile fiecăruia. Vorbim în acest context de doi poli ai unei aceleiaşi făptuiri: acrivie (rigoare) şi iconomie (personalizare în funcţie de neputinţele fiecăruia). Pentru un duhovnic, a aplica iconomia înseamnă a personaliza calea fiecărui credincios în funcţie de posibilităţile sale specifice de făptuire (de exemplu, cel bolnav poate căpăta dezlegare în a nu ţine postul aşa cum poate cel sănătos). Iconomia este un gest eclezial, adică al Bisericii, arătând milostivirea nemăsurată a lui Dumnezeu către făptura Sa. Ea ţine deopotrivă de taina creşterii noastre de la vârsta de copil la cea de adult în plan duhovnicesc, fiecare vârstă necesitând o iconomisire specifică a gesturilor credinţei. Nu există însă iconomie în înţelegerea dogmatică în sensul de „adaptare” a dogmei după raţiunea omenească: dogma este tocmai „iconomia” lui Dumnezeu care a dat omului un chip inalterabil de a-L cunoaşte aşa cum este El în realitate, prin determinarea minţii de a primi pe verticală descoperirea despre Dumnezeu fără amestecuri omeneşti.  

Bibliografie: 1. Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, ed. IBMBOR, Bucureşti, 1994, pp. 199-200.

A se vedea şi: taină.