revelaţie

(din lat. revelare = a se descoperi)

[teologie]

Dacă există astăzi cunoaştere a lui Dumnezeu în lume este pentru că Însuşi Dumnezeu a dorit acest lucru (I Cor. 1, 21). Dumnezeu se revelează pe Sine Însuşi omului întrucât omul nu este capabil prin nici o competenţă omenească, cu de la sine putere, să Îl descopere. „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea” (In. 3, 16) încât a rânduit ca Fiul cel Unul născut mai înainte de veacuri să asume prin Întrupare firea omului, să devină om şi în acest chip omul cel căzut în păcat să poată întalni ca partener de dialog, persoană către persoană, pe omul-Dumnezeu. Descoperirea dumnezeiască este pentru om mutare de la moarte la viaţă, la viaţa – chip de împărtăşire din viaţa „Celui ce este” (Exod 3, 14) veşnic. Descoperind pe Dumnezeu omul începe a trăi veşnicia: „aceasta este viaţa veşnică, să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, si pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis” (In. 17, 3).

Revelaţia nu poate fi concepută în nici un chip ca simplă opţiune în plan existenţial pentru om, ci ca însăşi şansa împlinirii lui la nivel ontologic. Chemarea adresată de Dumnezeu încă de la facerea omului este o chemare a împreună-vieţuirii veşnice. Iar „da”-ul omului a primit în istorie chipul Vechiului şi Noului Legământ, al Vechii și Noii Alianţe (în fr. alliance = inel de logodnă), al „logodnei” Vechiului Testament care se desăvârșește prin „Taina Cununiei” care este Noul Testament – Noul Legământ între om și Dumnezeu întru Hristos omul-Dumnezeu. Promiţând fidelitatea sa lui Dumnezeu, omul pune începutul bun al ieşirii sale din consecinţele „nu”-ului adamic care dăduse consistenţă morţii şi distrugerii în lume, gest care se va desăvârşi prin „da”-ul Învierii venite prin Hristos.

Teonomă şi nu autonomă, descoperirea dumnezeiască, în înţelesul său de lucrare mai presus de înţelegere, se arată ca fiind Taină de neînţeles şi de necuprins ca una ce este în strânsă legătură cu Dumnezeu. Revelaţia este gestul dumnezeiesc care face posibilă împărtăşirea omului din cele mai presus de firea sa în măsura în care omul răspunde cu „da”-ul său chemării către înveşnicire. Prin revelaţie, peste abisul ontologic care separă creatorul de creatură, se aşterne o punte pe care reciprocitatea iubirii o face consistentă şi prin care Dumnezeu se sălăşluieşte în intimitatea celor care vor să devină copiii Săi. Asumându-l ca „Tatăl nostru”, copiii se împărtăşesc astfel din harul dumnezeiesc care se face în ei pedagogie a mântuirii.

Perioada Vechiului Legământ în care Dumnezeu „s-a descoperit în multe rânduri şi în multe feluri” (Evr. 1, 1), culminând cu Legea dată prin Moise, este întrucâtva copilăria umanităţii în drumul ei de descoperire-cunoaştere - împărtăşire din viaţa lui Dumnezeu. Pentru ca intrând în perioada Noului Legământ, pecetluit cu însăşi Întruparea şi Jertfa lui Hristos, la plinirea vremii, umanitatea să trăiască Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, prin Biserică, venită „cu putere multă” la Cincizecime şi permanentizată în Cincizecimea la infinit repetată-actualizată care este jertfa euharistică. În Ortodoxie gestul împărtăşirii continue¹ cu Hristos este, departe de o pretinsă influenţă catolică, gestul normalităţii. Cel care arde de dorul permanentizării duhului liturghiei în viaţa sa îndrăzneşte, în ascultare de părintele său, să caute continua sa participare liturgică ca expresie concretă a opţiunii sale existenţiale pentru viaţa veşnică.

Liturghia este trăirea Împărăţiei, care departe de o (psihologică) primire a unor informaţii despre Dumnezeu, Îl revelează experienţial în gestul rugăciunii duse până la măsurile ultime ale împărtăşirii cu Sfintelor Taine, cu Dumnezeu Însuşi. Dumnezeu Se împărtăşeşte astfel omului prin liturghie pe Sine Însuşi şi viaţa Sa. Prin liturghie, prin aşezarea omului pe făgaşul corectitudinii dogmatice, a corectitudinii raportării la El descoperită omenirii prin Revelaţie, omul trăiește dogma care nu este altceva decât expresie vie a gestului omenesc de întâlnire cu fiinţarea dumnezeiască şi care cere minţii o părăsire a cugetării în plan orizontal pentru a putea primi de Sus cele necesare mântuirii : „dogma ne pune în faţa fiinţării dumnezeieşti fără a ne propune vreo explicaţie raţională” ². Liturghia este dogma trăită viu prin gest de împărtăşire, întrucât doar cel ce crede curat se poate apropia de Sfintele Taine, gest următor dreptei mărturisiri realizate liturgic prin mărturisirea Simbolului de credinţă (Crezului). Iar binecuvântarea împărtăşirii cu Dumnezeu vine în urma binecuvântării duhovnicului prin cuvintele căruia cuvântul lui Dumnezeu cel teo-logic se grăieşte în inima omului. Ascultarea de duhovnic este trans-raţională, este har lucrător peste toată competenţa omenească. Iar duhovnicul, prin cuvântul căruia Duhul Sfânt lucrează în inima credinciosului, are datoria să-şi încredinţeze toată cercetarea şi încordarea duhovnicească primirii celor de Sus. În acest chip, insuflarea Duhului Sfânt, departe de a fi fost un moment de efervescenţă în trăirea Bisericii primelor veacuri, lucrează în acelaşi sfânt chip şi astăzi în a răspunde nevoilor de mântuire ale omului. Ascultarea de duhovnic este revelarea lui Dumnezeu în om, iar duhovnicul este organ al harului dumnezeiesc pentru cel care se adăposteşte sub paternitatea sa duhovnicească. Prin duhovnic, omul se configurează duhovniceşte pentru a se împărtăşi din prezenţa dumnezeiască. Gesturile de filiaţie sau de paternitate sunt prelungiri ale slujirii liturgice. Iată experienţa în acest sens a arhimandritului Sofronie, descrisă de ieromonahul Nicolai Saharov:

„Cuvintele „liturghia de după liturghie” exprimă cât se poate de bine adevăratul caracter al cuvântărilor Stareţului: cuvântul rostit de el devenea un har povăţuitor în cele ale tainelor, un fel de prelungire a stării liturgice înaintea feţei Domnului. În aceste cuvântări se putea simţi cu deosebită putere cât de strâns era legată viziunea lui dogmatică cu întregul proces al vieţii duhovniceşti lăuntrice [... ] Stareţul se aduna lăuntric cu toată fiinţa sa, şi încordat, căuta cuvânt prin rugăciune. Inima Stareţului, subţiată de mulţi ani de plâns şi suferinţe, ca un radar foarte sensibil, era în stare să prindă cele mai subţiri mişcări ale Duhului care „unde voieşte suflă” (In. 3, 8). Şi parcă intrând în acel şuvoi al veşniciei, începea să vorbească [...] prin cuvântul lui cuprindea pe cei de faţă şi le înălţa cugetul în acea lume unde realităţile dumnezeieşti se contemplă ca ceva vădit” ³

Prin cuvântul de părinte, Revelaţia, înţeleasă ca descoperire adresată de Dumnezeu Bisericii prin Sfânta Tradiţie şi prin Sfânta Scriptură, găseşte cale spre inima omului în chip personalizat, în chip de cuvânt adresat de Dumnezeu inimii lui şi oferindu-i reperele propriei sale mântuiri. Omul cultivat teologic nu este nici pe departe omul manipulator de repere de tip informaţie religioasă, ci omul inspirat, insuflat în duh de rugăciune, care încearcă „să prindă”, într-un continuu efort de ajustare interioară, ceea ce Duhul doreste să-i împărtăşească. Cuvântul lui Dumnezeu, odată primit, este viu şi este părtăşie la viaţa divină. Este împărtăşire personală din prezenţa dumnezeiască, şi deopotrivă îndumnezeitoare:

„Biserica – şi aş zice cultura Bisericii – nu ţine de a informa pe orişicine. Dumnezeu, prin Biserică, ţine a împărtăşi omului. Împărtăşind omului ceva din viaţa Lui”, omul [...] „merge nu „studiind”, ci trăind, merge până unde, într-o bună zi, va şti toate câte ştie Dumnezeu”. ⁴

Bibliografie: 1. Împărtăşirea continuă cu Sfintele Taine (dosarul unei controverse-mărturiile Tradiţiei), ed. Deisis, Sibiu, 2006; 2. Arhimandritul Sofronie, Naşterea întru Împărăţia cea Neclătită, ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 76; 3. Arhimandritul Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, vol. I, ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, pp. 16-17; 4. Ieromonahul Rafail Noica, Cultura Duhului, ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, pp. 15-16.

A se vedea şi: descoperire.

[ştiinţă]

Conceptul de revelaţie ne apare, mai ales la o primă şi rapidă vedere, irelevant în contextul instrumentarului conceptual ştiinţific contemporan. Cu toate acestea, într-un registru distinct de cel al înţelegerii teologice, problematica revelaţiei nu este în mod necesar exterioară spaţiului ştiinţei. Este perspectiva exprimată de Charles Townes (laureat al premiului Nobel pentru fizică), cel care aplecându-se cu interes asupra ideii de revelaţie în interiorul cercetării ştiinţifice, critică opinia conform căreia diferenţa dintre ştiinţă şi credinţă ar fi justificată prin metodele distincte de a produce cunoaştere, la cea dintâi realizându-se prin deducție logică şi acumulare de date, analizate prin metode stabilite în sensul evidenţierii unor generalizări pe care le numim legi, iar la cea din urmă pe revelaţie. El afirmă că revelaţia se produce şi în interiorul actului ştiinţific, respectiv că imaginea pe care o avem despre descoperirea ştiinţifică prin dezvoltare strict logică nu corespunde realităţii concrete:

„Cea mai mare parte a marilor descoperiri ştiinţifice se produce într-un mod mult diferit (de cel enunţat mai sus, n.n) şi sunt mai apropiate de revelaţie. În general, termenul nu este utilizat în domeniul ştiinţific întrucât avem obişnuinţa de a-l folosi în cel religios. În cercurile ştiinţifice vorbim de intuiţie, de descoperiri accidentale sau de o strălucitoare idee pe care am avut-o. Dacă comparăm însă maniera în care marile idei ştiinţifice se produc, ne dăm seama că ele seamănă într-un mod remarcabil revelaţiilor religioase văzute dintr-un unghi care nu este mistic.” ¹

Mărturia sa nu este singulară. Descoperirile ştiinţifice se produc deseori prin iluminări interioare care nu au nimic de-a face cu procesul de dezvoltare logică liniară. Lor li se asociază uneori intuiţia veridicităţii descoperirii făcute, aceasta înainte chiar ca orice validare prin instrumentar strict ştiinţific să poată fi făcută. Exemplele sunt numeroase. Matematicianul şi fizicianul francez Jules Henri Poincaré afirma că aflat într-o activitate fără conexiune directă cu obiectul preocupărilor sale ştiinţifice, într-o expediţie geologică, a primit brusc în minte soluţia care rezolva impasul în care se găsea privind definirea funcţiilor fuchsiene, rămasă până atunci fără răspuns. Odată cu ideea în sine primită a simţit şi „certitudinea adevărului”. Reîntors acasă, verificarea nu va face decât să confirme că intuiţia fusese în întregime corectă. O altă dată, aflat pe malul mării, va avea ideea că transformările aritmetice ale formelor cvadratice ternare nedefinite erau identice cu cele ale geometriei neeuclidiene, ceea ce va putea verifica mai tarziu. Poincaré pare să vadă aceste iluminări ca rezultând din complexitatea minţii umane, cea care prezintă valenţe de creativitate exprimabile nu numai în modul de funcţionare conştient curent: „ceea ce vă va şoca mai întâi sunt aceste aparenţe de iluminare subită, semne vădite ale unei îndelungate munci inconştiente; rolul acelei munci inconştiente în invenţia matematică mi se pare incontestabil”².

Chimistul german Friederich August Kekulé, fondatorul chimiei organice structurale şi al teoriei benzenului, mărturisea la rândul său: 

„[...] Am căzut într-un fel de visare, şi astfel, atomii au început să se zbenguie în faţa ochilor mei. Până acum, atunci când aceste mici alcătuiri îmi apăruseră, fuseseră tot timpul în mişcare. Acum, însă, am văzut cum doi atomi mai mici se uniră ca să formeze o pereche; cum unul mai larg îmbrăţiţă pe cei doi mai mici; cum altul şi mai mare îmbrăţişă pe trei ori chiar patru mai mici; în acest timp întregul se învârtea într-un dans ameţitor. Am văzut cum cei mai mari formară un lanţ, trăgâdu-i pe cei mai mici după ei, dar numai la coadă [...] Strigătul conductorului „Clapham Road” mă trezi din visare. Am petrecut însă o parte din noaptea următoare încercând să pun pe hârtie măcar schiţe ale formelor din vis. Aceasta a fost originea teoriei structurale.” ³ 

Fenomenul se va repeta atunci când va descoperi structura benzenului sub forma unui inel hexagonal:

„Stăteam să scriu în caietul meu, dar munca nu progresa, gândurile îmi erau în altă parte. Am întors scaunul către foc şi moţăiam. Din nou atomii începură să se zbenguie în faţa ochilor mei. De această dată grupurile cele mai mici rămâneau cuminţi în fundal. Ochiul meu lăuntric, sensibilizat de repetata viziune a acestora, nu putea distinge structuri mai mari de conformaţii multiple; lungi şiruri se apropiară şi se uniră îngemănându-se şi dansând într-o mişcare ca de şarpe. Dar iată! Ce a fost asta? Unul din şerpi se prinse de propria coadă, şi forma se învârti batjocoritor înaintea ochilor mei. Ca după o lumină de flash mă trezii; şi de această dată petrecui noaptea întreagă lucrând asupra consecinţelor acestei ipoteze.” ⁴

Fizicianul englez Paul Dirac vorbeşte despre descoperirile pe care le-a avut făcând distincţia între „succesul meritat” al scrierii lui definitive privind fundamentele matematice ale teoriei cuantice, terminată în anul 1927, şi „succesul mai curând nemeritat” al mai multor dintre descoperirile sale, „venite de nicăieri” ⁵. La rândul său, fizicianul scoţian James Maxwell, autorul teoriei electromagnetice care îl va face celebru, afirma chiar o prezenţă interioară eu-lui său care depăşea realitatea strict personală: „ceea ce a fost făcut prin ce numesc eu eu-însumi a fost împlinit de fapt, simt asta, prin ceva mai mare decât propria mea persoana, prezent în interiorul meu”. ⁶

Intuiţiile, adevărate revelaţii interioare, par a fi răspunsuri produse printr-un mod de funcţionare al gândirii diferit de cel curent. Nimic nu exclude ca un astfel de mod de gândire să depăşească barierele psihosomatice curente. Posibil teonom sau autonom în miezul său de manifestare – cine ştie?, gestul inspiraţiei ştiinţifice are cel puţin meritul de a da o mărturie asupra complexităţii de manifestare a fiinţei umane.    

Bibliografie: 1. Charles Townes, La convergence entre la Science et la Religion, în: Convergences – numéro special: Science & Réligion, 2000, Université Interdisciplinaire de Paris, p. 11; 2. Basarab Nicolescu, Noi, particula şi lumea, ed. Polirom, 2000, pp. 120-121; 3. Royston M. Roberts, Serendipity, Accidental Discoveries in Science, John Wiley and Sons, New York, 1989, pp. 75-81; 4. Ibidem, pp. 75-81; 5. Paul Dirac, citat de C. W. Francis Everitt, Foi et Mystère en Science, Raison et Scepticisme en Religion, în: Convergences – numéro special: Science & Réligion, 2000, Université Interdisciplinaire de Paris, p. 35; 6. James Maxwell, citat de C. W. Francis Everitt, op. cit, , p. 35.

A se vedea şi: discursivitate, raţionalitate.