descoperire

[ştiinţă]

Descoperirile ştiinţifice sunt asociate cu debutul ştiinţei moderne. Galileo Galilei este cel care va dezvolta o concepţie ştiinţifică bazată pe experiment, descoperirea fiind intrinsec legată de observaţia empirică şi de capacitatea de a dezvolta o teorie pe baza logicii formale. Descartes, în tratatul său Discurs despre metodă, va evidenţia trăsăturile experienţei descoperirii ştiinţifice, profesând un optimism epistemologic deosebit. El credea că este posibil ca prin observaţie, experiment, metodă raţională să poată explica logic natura tuturor existenţelor.

Fizica clasică a lui Newton va fi dublată de o filosofie care va dezvolta concepţia empiristă în ştiinţă. Astfel Bacon, Hume, Kant, Comte vor avea contribuţii semnificative în impunerea empirismului ca un factor esenţial în identificarea descoperirilor ştiinţifice. Gândirea realistă şi empirică vor influenţa masiv înţelegerea descoperirii ştiinţifice ca o rezultantă a experimentului şi a procesului raţional discursiv. Descoperirea ştiinţifică este rezultatul unui asiduu proces de observaţie, demonstraţie şi verificare a rezultatelor prin experiment.

Descoperirea ştiinţifică are de asemenea o componentă istorică şi socială. Ea apare în cadrul unui context istoric-social determinat de o anumită mentalitate. Una din trăsăturile acestui context vizează diviziunea cercetării şi muncii ştiinţifice. Filosoful Bachelard arată că această diviziune a muncii ştiinţifice este semnificativă, întrucât ea diferă de la un context la altul. De exemplu, una era această diviziune în secolul XIX şi alta astăzi.

Însă foarte multe descoperiri ştiinţifice sunt rodul unei intuiţii profunde. Bineînţeles această intuiţie diferă de revelaţia dumnezeiască, însă este esenţial de a avea în vedere că marile descoperiri ştiinţifice nu sunt rodul exclusiv al unei osteneli discursive constante. Chiar dacă au existat preocupări serioase pentru rezolvarea discursivă a unor probleme, adesea savanţii găsesc soluţiile în străluciri de moment. Această manieră de a înţelege descoperirea ştiinţifică este deschisă spre taină. În această perspectivă este redescoperită valoarea mirării, a interogaţiilor existenţiale care pot constitui adevăratul resort al descoperirilor ştiinţifice.

Descoperirea ştiinţifică înţeleasă ca rezultat exclusiv al unei logici formale eludează valoarea imaginarului în actul de cercetare ştiinţifică. Ori, de multe ori rădăcinile profunde ale cercetării vin din străfunduri de existenţă şi acestea îl pot conduce pe cercetător dincolo de evidenţele oferite de logica formală. Matematicianul Henri Poincaré este unul dintre iluştrii savanţi care are multe descoperiri ştiinţifice importante în urma unei iluminări bruşte, deşi problema studiată îndelung fusese părăsită la un moment dat fără identificarea soluţiei. Descoperirea grupurilor fuchsiene şi alte descoperiri sunt rezultate ale acestui tip de iluminare care valorifică imaginarul. În urma studierii unei probleme importante, fără rezultat, la un moment dat matematicianul renunţă la problema respectivă. Poincaré mărturiseşte:

„M-am apucat atunci să studiez chestiuni de aritmetică fără cine ştie ce rezultate aparent şi fără să bănuiesc că ar putea să aibă vreo legătură cu cercetările mele anterioare. Dezamăgit de eşec, m-am dus câteva zile pe malul mării şi mă gândeam la cu totul altceva. Într-o zi, plimbându-mă pe faleză, mi-a venit ideea - cu aceeaşi concizie, bruscheţe şi siguranţă imediată - că transformările aritmetice ale formelor cvadratice ternare nedefinite erau identice cu cele ale geometriei neeuclidiene.” ¹

În această stare, reciprocitatea dintre conştient şi inconştient este activată. Efortul logicii pregăteşte apariţia intuiţiei iluminatoare.

„Există un fel de privire ce vede acolo unde conştiinţa care veghează este oarbă. Paradoxal, efortul logic conştient barează calea acestei priviri, iar când încetează informaţia atât de căutată ţâşneşte instantaneu. Şi totuşi, efortul logic pregăteşte terenul pe care poate ţâşni informaţia. În acelaşi timp, trebuie postulată existenţa unei logici a inconştientului, logică foarte neliniară, neasociativă, capabilă să cuprindă global complexitatea problemei studiate [...] Logica obişnuită, asociativă şi punctuală ajută astfel la manifestarea logicii neasociative şi globalizante. Imaginarul şi realul se completează unul pe altul, într-o rodnică relaţie de contradicţie, dând la iveală o realitate mai profundă decât aceea accesibilă organelor de simţ.” ²

Bibliografie: 1. Basarab Nicolescu, Noi, particula şi lumea, ed. Polirom, 2000, p. 121; 2. Ibidem, p. 122.

A se vedea şi: logică, imaginație/imaginar/imaginal.

[teologie]

A se vedea: revelaţie.