observaţie

[ştiinţă]

În viaţa curentă asociem observaţia faptului de a fi remarcat ceva, intenţionat sau nu. Astfel, observăm un fenomen, un aspect a ceva, o prezenţă, dupa cum „facem observaţie” cuiva atrăgându-i atenţia asupra a ceea ce nu remarcase singur. Demersul ştiinţific înzestrează observaţia, care poate fi intenţionată (cel mai adesea) sau nu, cu un fundament teoretic şi conceptual manifestat a priori – omul de ştiinţă „observă” prin prisma experienţei şi pregătirii sale ştiinţifice. Astfel, observaţia ştiinţifică nu este neapărat observaţia copilului care descoperă în maniera cea mai simplă aspecte ale lumii încojurătoare, ci mai curând observaţia adultului care exercită o gândire ordonată, precisă (Einstein spune că gândirea ştiinţifică este o „rafinare a gândirii curente”) şi care „observă” în contextul în care se străduieşte să deceleze în mediul încojurător, prin instrumente-unelte specifice, şi profitând de un bagaj ideatic şi conceptual preachiziţionat, legile de funcţionare ale naturii la nivel fenomenologic. Nu confundăm însă observaţia cu experimentul (ştiinţa clasică concepe experienţa ca „observaţie provocată”, cf. Claude Bernard):

„Conţinutul conceptului de observaţie depinde de raporturile sale complexe cu cel de experimentare. Observaţia este în general opusă experimentării, după cum un procedeu pasiv se opune unuia activ de cercetare. În observaţie ne limităm să constatăm fenomene. În experimentare suscităm fenomene printr-o activitate ordonată utilizând mijloace tehnice. [...] faţă de observaţia care este un simplu releveu evenimenţial, experimentarea presupune […] un ghidaj teoretic de punere în funcţie de instrumente şi o interpretare teoretică a ceea ce rezultă.” ¹

Dar, deopotrivă, putem concepe observaţia ca pe o experimentare elementară, de nivel zero. Aceasta din urmă este posibilă întrucât există în gestul observaţiei ştiinţifice o „anticipare teoretică”, respectiv „o interpretare a rezultatelor care face apel la presuposé-uri elementare minime”. Relaţia dintre observaţie şi experimentare se arată a fi şi mai complexă în fizica contemporană faţă de cea clasică întrucât fizica actuală ne obişnuieşte în chip necesar cu o gândire antinomică:

„Un fizician ca Bohr s-a crezut [...] autorizat să vorbească de „observaţie” în circumstanţe în care era mai curând legitimat să se refere la „experimentare” sau la „măsură”. Această ultimă folosire a cuvantului „observaţie” nu este însă gratuită. Bohr trage o învăţătură importantă pentru interpretarea sa privind mecanica cuantică. Pe de o parte, fenomenul microscopic este după el o totalitate din care este imposibil să vezi partea aparatului de explorare şi cea a mediului explorat. Dar, pe de cealaltă parte, insistă el, conceptul însuşi de observaţie necesită o disctincţie între obiect şi aparatul de măsură. O astfel de dialectică, alternând un holism de principiu şi un dualism constitutiv actului de cunoaştere, a dus la noţiunea controversată de complementaritate.” ²

Bibliografie: 1. Michel Bitbol, Observation, în vol. Dictionnaire des concepts philosophiques, ed. CNRS Éditions – Larousse, 2006, p. 575; 2. Ibidem, p. 575.

A se vedea şi: experienţă/experiment.