incognoscibil

[teologie]

Taina cunoaşterii lui Dumnezeu şi a lumii este o şansă care ne salvează de formarea unor concepte idolatre, amăgitoare în ceea ce înseamnă puterea de cunoaştere a omului. Atât teologia cât şi ştiinţa, asumându-şi limitele cunoaşterii, se deschid către taina mai presus de exprimare a participării la comuniunea profundă a modului dumnezeiesc de a fi. Teologia propune o cunoaştere înţeleasă ca vedere a luminii necreate. Această vedere înseamnă experienţa harului necreat, participare la viaţa lui Dumnezeu prin energiile necreate, însă fără să fie posibilă participarea şi cunoaşterea fiinţei lui Dumnezeu. Fiinţa dumnezeiască rămâne mai presus de orice cunoaştere, ea este incognoscibilă, de necunoscut.

Incognosibilitatea fiinţei lui Dumnezeu este premisa apofatismului Tradiţiei ortodoxe. Sfinţii Părinţi ai Bisericii s-au luptat cu diferite tendinţe filosofice, mărturisind această incognoscibilitate, tocmai pentru a nu-L circumscrie pe Dumnezeul cel viu unui concept. Părinţii capadocieni au luat o atitudine unitară şi radicală împotriva lui Eunomiu, care profesa încrederea în capacitatea cunoaşterii umane de a cuprinde fiinţa lui Dumnezeu. Sfântul Maxim Mărturisitorul, sfântul Ioan Damaschinulşi alţi mari sfinţi ai Bisericii au mărturisit că fiinţa lui Dumnezeu este mai presus de orice experienţă.

În contextul disputelelor dintre sfântul Grigorie Palama şi Varlaam al Calabriei, marele sfânt Grigorie Palama afirmă incognoscibilitatea fiinţei lui Dumnezeu:

„Firea cea mai presus de fiinţa lui Dumnezeu nu poate fi nici grăită, nici cugetată, nici văzută, căci ea este departe de toate lucrurile şi mai mult decât incognoscibilă, fiind purtată de puterile de neînţeles cu mintea ale duhurilor cereşti-cu neputinţă de cunoscut şi cu neputinţă de grăit, de nimeni şi niciodată. Nici în veacul acesta şi nici în cel viitor nu este nume spre a numi firea dumnezeiască, nici cuvânt al sufletului şi exprimat de limbă, nici atingere simţită ori gândită, nici imagine spre a da o anumită cunoaştere în privinţa ei, afară doar de faptul că ea este incognoscibilitatea desăvârşită pe care o mărturisim, tăgăduind tot ceea ce este şi poate fi numit.” ¹

Incognoscibilitatea reliefează apofatismul ca atitudine constantă a Tradiţiei ortodoxe. În această perspectivă este posibilă experienţa Dumnezeului celui viu în viaţa Bisericii. Teologia nu se reduce la o succesiune de concepte, de demonstraţii filosofice, ci la participarea la comuniunea eclezială care-L propune pe Hristos ca Adevăr concret şi viu, ca o persoană supremă deschisă spre comuniune. Incognoscibilitatea nu înseamnă un refuz al culturii sau al ştiinţei, ci transgresarea limitelor cunoaşterii conceptuale. De asemenea, incognoscibilitatea nu înseamnă un soi de agnosticism, ci implică libertatea faţă de concept. Aceasta nu presupune nicidecum lipsă de rigurozitate şi de coerenţă, ci exprimă o coerenţă de tip eclezial. În această perspectivă este posibilă articularea onestă între teologie şi filosofie, între teologie şi ştiinţă.

Conceptul nu poate înlocui realitatea duhovnicească şi eclezială

„deoarece creştinismul nu este o şcoală filosofică speculând pe marginea conceptelor abstracte, ci înainte de toate, este o împărtăşire de Dumnezeul cel viu. Iată de ce, în ciuda culturii lor filosofice şi a înclinărilor lor fireşti spre speculaţie, Părinţii tradiţiei răsăritene, credincioşi principiului apofatic al teologiei, au ştiu să-şi oprească, gândirea lor pe pragul misterului şi nu au înlocuit pe Dumnezeu prin idoli despre Dumnezeu [...] Nu s-a pus niciodată în Răsărit problema raporturilor dintre teologie şi filosofie; atitudinea apofatică le dădea Părinţilor Bisericii această libertate şi o libertate cu care ei foloseau termenii filosofici, fără a fi în primejdie să fie înţeleşi greşit sau să cadă într-o teologie a conceptelor [...] Incognoscibilitatea nu înseamnă agnosticism sau refuz de a cunoaşte pe Dumnezeu. Totuşi, această cunoaştere se va săvârşi totdeauna pe calea, al cărei capăt adevărat nu este cunoaşterea raţională, ci unirea, deci îndumnezeirea. Nu va fi, deci, vorba nicicând de o teologie abstractă, operând cu concepte, ci de o teologie contemplativă, înălţând minţile către realităţi ce sunt mai presus de înţelegerea raţională.” ²

Experienţa eclezială este o invitaţie la viaţa cea adevărată a Dumnezeului celui viu care se uneşte prin har cu creaţia în Biserica Sa, biruindu-se astfel puterea necunoştinţei, a păcatului şi a morţii.

„Dumnezeul Bisericii este Fiinţă mai presus de orice fiinţă, Dumnezeire mai presus de orice dumnezeire, nume fără de nume, principiu mai presus de orice principiu, minte ce nu poate fi înţeleasă de mintea omenească, cuvânt de negrăit. Cunoaşterea lui Dumnezeu este astfel o cunoaştere în necunoaştere, o participare la ceea ce nu poate fi participat. Teologia este învăţarea a ceea ce nu se învaţă, formularea lucrurilor ce nu pot fi formulate, reprezentarea celor celor ce nu pot fi reprezentate, exprimă similitudini neasemănate, îmbrăţişând toate cele ce par a nu se putea întâlni [...] Iniţierea în adevărul Bisericii este participare la felul de viaţă al acesteia, la întrunirea în sărbătoare a credincioşilor, care înseamnă realizarea văzută şi manifestarea umanităţii celei noi, biruitoare a morţii.”³

Bibliografie: 1. Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, trad. Pr. Vasile Răducă, ed. Anastasia, Bucureşti, p. 65; 2. Ibidem, p. 71; 3. Christos Yannaras, Abecedar al credinţei, trad. Pr. Constantin Coman, ed. Bizantină, Bucureşti, 1996, p. 28-29.

A se vedea şi: cunoaștere, cognoscibil.