verificare

[ştiinţă]

Dacă ştiinţa antică este rezultatul efortului intelectual de verificare a enunţurilor prin intermediul raţiunii - „[...] έπιστήμαι aristotelice aparţin în mod manifest perioadei proto-ştiinţifice a istoriei ştiinţei empirice aşa cum o înţelegem noi; ele prefigurează profunzimea exigenţelor de verificare şi de rigoare care vor fi acelea ale ştiinţei moderne” ¹ -, modernitatea reprezintă etapa „profesionalizării” verificării enunţurilor ştiinţifice, luând acum naştere rigoarea care va defini prin excelenţă gestul ştiinţei ca şi demers de cunoaştere sigură. Poincaré compara procesul de adunare al datelor disparate în vederea construirii unui edificiu ştiinţific cu cel al construirii unei case dintr-un morman de cărămizi, unde coeziunea şi trăinicia întregului depind de respectarea riguroasă a fiecărei etape. În final, rezistenţa casei va trebui verificată prin supunerea la vânturile şi aversele potrivnice ale contra-argumentelor şi faptelor experimentale care ar putea pune în evidenţă orice aspect de şubred al edificiului nou construit. Odată cu modernitatea, aspectul critic se manifestă şi prin faptul de a căuta acele fapte care pot să infirme, să contrazică concluziile enunţate.

În ceea ce priveşte contemporaneitatea, verificarea este cel mai adesea un gest comunitar. Cercetătorul supune rezultatele muncii sale simţului critic comunitar al celor care lucrează în domeniul său. Aceasta nu înseamnă însă că are capacitatea de a face acelaşi gest în contextul altor discipline:

„Sunt om de ştiinţă. Înţeleg metodele de cercetare şi de raţionare utilizate de colegi, dar în 99% din cazuri sunt incapabil să le verific experienţele [...] Cu toate acestea, am încredere în colegii mei şi cred în rezultatele lor, în acelaşi mod în care şi ei au încredere atunci când le prezint specialitatea mea ştiinţifică pe care, în general, nu o înţeleg nici ei mai bine.” ²

Această încredere este în fapt cea manifestă în acrivia, în calitatea, în rigoarea gestului ştiinţific contemporan ca şi procedură riguroasă de confruntare a enunţurilor, ipotezelor, asteptărilor teoretice cu rezultatele experimentale.

„În domeniul matematicilor, şi nu în cel al ştiinţelor observaţiei, verificarea întreţine raporturi de vecinătate şi de similitudine cu demonstraţia; ea are ca şi caracteristică proprie faptul de a fi totdeauna particulară, şi concluziile la care conduce sunt de asemenea particulare, precum premisele; ceea ce nu este cazul demonstraţiei, unde concluzia, fecundă, aduce un plus faţă de premise. Putem rata perceperea acestei diferenţe între particularitatea verificării şi generalitatea demonstraţiei. Aşa cum a demonstrat-o H. Poincaré (La science et l’hypothèse, cap. I, p. 33), demonstraţia lui Leibniz că 2+2=4, dată în Nouveaux Essais sur l’entendement humain este în fapt o verificare, acolo unde constatăm printr-o serie de egalităţi şi în virtutea definiţiilor date că 2+2= (2+1)+1 şi (2+1)+1=3+1 şi 3+1=4. Poincaré conluzionează că în acest caz „ne-am limitat în a apropia una de alta două definiţii, pur convenţionale, şi am constatat identitatea lor, nu am câştigat nimic nou. Verificarea diferă precis de demonstraţia autentică pentru că este pur analitică”. Să recunoaştem functia sa de „auxiliară a demonstraţiei” (cf. G.G.Granger).” ³    

Bibliografie: 1. Gilles Gaston Granger, La doctrine de la science chez Aristote, în vol. Les doctrines de la science de l’antiquité à l’age classique, Roshdi Rashed şi Joel Biard, Peeters, Paris, 1999, p. 8; 2. Jean Kovalevsky, Science et Religion, în: Convergences – numéro special: Science & Réligion, 2000, Université Interdisciplinaire de Paris, p. 20; 3. Ali Benmakhlouf, Vérification, în vol. Dictionnaire d’historie et philosophie des sciences (sous la direction de Dominique Lecourt), ed. Quadrige/Puf, Paris, 1999, p. 972-973.

A se vedea şi: demonstrare.