evoluţionism

(din lat. evolutio = derulare)

Teoria evoluţionistă apare într-un context ideologic mai larg. Ea este în directă continuitate cu mitul progresului dezvoltat odată cu modernitatea. Nici antichitatea, nici evul mediu sau renaşterea nu au cunoscut ideea modernă a unui proces continuu şi nelimitat. Primii paşi în dezvoltarea unei concepţii filosofice bazate pe progres îi fac gânditorii Nicolo Machiavelli şi Jean Bodin în secolul al XVI-lea. În secolul al XVII-lea, filosoful metodei experimentale, Francis Bacon, publică două lucrări rămase celebre : Novum Organonum şi Nova Atlantis. În prima lucrare el arată autoritatea noii ştiinţe moderne bazate pe experiment şi metode empirice de cercetare. Pe coperta cărţii era scrisă deviza : mulţi vor trece dincolo de hotarele vechilor cunoştinţe despre lume şi astfel ştiinţa va spori. În a doua carte filosoful descrie viaţa fericită (datorită progresului) de pe o insulă condusă de savanţii organizaţi într-o instituţie a înţelepciunii numită Casa lui Solomon.

Aceste principii care vor dezvolta mentalitatea lumii moderne favorizează formarea unei ideologii a progresului. Această ideologie este susţinută de optimismul dat de descoperirile ştiinţifice şi tehnice din secolele următoare revoluţiei ştiinţifice din modernitate. Secolul luminilor, prin filosofia iluministă, întăreşte ideologia progresului. Revoluţia franceză, expresia politică a filosofiei iluministe, are pretenţia să realizeze ideea de progres şi să impună domnia raţiunii umane autonome. Pozitivismul va duce şi mai departe iluzoriul mit al progresului. În acest context ideologic apar mai multe teorii în diferite domenii ale ştiinţei care sunt mai degrabă rodul unor convingeri ideologice decât concepţii coerente bazate pe fapte reale.

Teoria evoluţionistă din biologie apare într-un asemenea cadru, fiind relaţionată cu alte concepţii din diferite domenii. De exemplu, teoria lui Laplace în astronomie şi cea a lui Lyell în geologie au legătură cu teoria evoluţionistă a lui Darwin şi Lamarck din biologie. Teoria evoluţionistă deschide noi perspective mitului progresului. De acum progresul se confundă cu însăşi ideea de evoluţie. Herbert Spencer dezvoltă o adevărată filosofie a evoluţiei. El spune că omenirea va ajunge la o moralitate organică. Atunci oamenii vor face binele în mod natural, astfel viaţa devenind mai bună şi mai fericită. Teoria evoluţionistă va influenţa şi concepţia despre religie (teoriile despre originea religiei - Max Muller, Hartmann în sec. XIX), sociologia, psihologia (intuiţionismul lui Bergson).

Teoria evoluţionistă se bazează pe nişte principii. În mare aceste principii pot fi rezumate la următoarele: lumea este inteligibilă, ea poate şi trebuie descrisă după exigenţele logicii formale ale matematicii; exigenţele ştiinţifice impun o autosuficienţă a legilor naturii în explicarea raţională. Ştiinţa nu trebuie să recunoască o intervenţie exterioară care să perturbe cursul natural al transformărilor şi schimburilor de energie; inteligibilitatea lumii presupune universalitatea legilor naturale. Evenimentele trecute trebuie analizate în funcţie de legile stabilite azi şi verificate în experienţele prezente; universalitatea legilor naturii face ca fenomenul viului să nu ţină exclusiv de biologie, ci să fie integrat într-un fenomen natural cosmic (istoria omului e legată de istoria cosmosului); diversitatea formelor de viaţă nu este ireductibilă. Fiinţele vii trebuie studiate căutând o explicare generală. Acestea trebuie puse în continuitate unele cu altele şi continuitatea se face după o arborescenţă unde fiinţele se diferenţiază începând cu un strămoş comun, printr-o succesiune de transformări; fiinţa umană nu trebuie exclusă observaţiei şi explicaţiei ştiinţifice.¹

Evoluţionismul reprezintă o distorsionare ideologică a rezultatelor din ştiinţă şi vizează, în cele din urmă, explicarea originii şi funcţionării lumii în mod autonom de realitatea lui Dumnezeu. Inclusiv la centenarul din 1959 organizat darwinismului, savantul Gaffron afirma despre teoria lui Darwin:

„Este o teorie elegantă, dar nici o fărâmă de dovadă, nici măcar un singur fapt, nu ne forţează să o credem. Ceea ce există este doar dorinţa omului de ştiinţă de a nu admite discontinuitate în natură şi de a nu presupune un act creator care este pentru totdeauna dincolo de înţelegere.” ²

Teoria evoluţionistă, deşi este prezentată ca teorie ştiinţifică, rămâne doar o ipoteză nedublată de exigenţele impuse pentru recunoaşterea ei ca teorie ştiinţifică. Bineînţeles, integrată într-o paradigmă mai largă, ea s-a impus în conştiinţa colectivă, nu prin rigurozitate ştiinţifică, ci prin asiduitate ideologică. Una din probele redutabile ale evoluţionismului ar fi apariţia de noi specii prin evoluţie.

„Dacă ar fi posibil acest lucru prin evoluţie, s-ar putea creiona mai departe un scenariu care, tot prin evoluţie, să ducă la categorii sistematice mai mari, eventual până la cuprinderea întregii lumi vii, ceea ce ar face nenecesară creaţia specială a lui Dumnezeu. Cu toate eforturile ştiinţei, aşa ceva nu s-a putut obţine. Bariera amintită s-a dovedit de netrecut. Aşa că teoria evoluţionistă nu este decât o ipoteză. În fond, nici nu-şi merită numele de teorie. O teorie vine să explice fapte care o preced, iar în acest caz faptele pe care le teoretizează lipsesc cu desăvârşire. Ne aflăm în faţa unei simple ipoteze. De fapt, în cercurile lor oamenii de ştiinţă recunosc acest lucru şi numai în afară, în faţa celor neavizaţi, prezintă lucrurile ca certitudini.” ³

Bibliografie: 1. Adrian Lemeni, Sensul eshatologic al creaţiei, ed. Asab, Bucureşti, 2007, p. 342; 2. Gheorghe Sandu, Evoluţia spre Creator, ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2003, p. 145-146; 3. Gheorghe Sandu, Ştiinţă şi Credinţă, ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2007, p. 35-36.

A se vedea şi: creaţionism.