experiment

(din lat. experientia, respectiv din lat. experimentum, ambele derivate din experiri = a încerca)

[stiinţă]:

„[...] acolo unde alte limbi opun experienţa ordinară celei ştiinţifice (de exemplu, în engleză avem experience şi experiment), limba franceză distinge cu prioritate între experienţă, care poate fi singulară sau generală, şi seria de experienţe specializate, instituite cu scopul de a decela o proprietate a naturii.”¹

Distincţia de faţă este manifestă începând odată cu modernitatea, exprimând o mutaţie care face parte integrantă din instrumentarul revoluţiei metodologice produse în câmpul ştiinţelor naturii. Gestul ştiinţific va înceta a mai fi simplă verificare ad-hoc ale unor fenomene din natură, fără să aibă la bază, la modul sistematic, o strategie bine stabilită. El devine validare a unei gândiri prealabile, a unei teorii raţionale, a unui model. Natura este determinată să se dezvăluie conform unei anumite grile de lectură din partea omului de ştiinţă, a unei anumite aşteptări. Astfel, cooperarea şi deschiderea în faţa misterului lasă locul mai curând unei anchete judiciare precise. Natura nu mai poate fi spaţiul misterios al unui joc de lumini şi umbre, reflectorul cu lumină rece al ştiinţei ţintind acum epuizarea oricăror penumbre din câmpul cercetării sale:

„Ştiinţa nu se mai sprijină pe experienţă, ci pe experimentare, adică pe punerea în lucrare a unui aparat tehnic destinat a-i extrage naturii răspunsuri precise la întrebări pe care am decis să i le punem. Există deci la baza ştiinţei moderne ceea ce numim un a priori tehnic, care se caracterizează în mod concret prin manipularea naturii în vederea inserării sale în patul lui Procust, în sistemul prestabilit [...] al matematizării”².

Ştiinţele naturii importă formalismul şi logica de tip matematic, percepute ca premise în vederea unui câştig în termeni de rigoare în ceea ce priveşte posibilitatea de investigare a universului înconjurător. Privirea omului se focalizează în a descoperi în natură cu precădere aspectele cuantificabile. Consecinţă firească, relaţia sa cu natura se deplasează tot mai mult sub semnul exteriorităţii. Astfel, progresiv, interesul pentru înţelegerea naturii ori a substanţei lucrurilor cedează locul descrierilor în termeni de cantitate şi funcţie. Devenită obiect, natura va fi tot mai uşor percepută ca mediu în care relaţiile se petrec în domeniul necesităţii, utilitarului, legislativului.

Ce garantează experimentul? Întâi de toate, unitatea metodologică. În al doilea rând, reproductibilitatea rezultatelor. Aceasta este favorizată de formalizarea matematică. Gestul simplificării operate în investigarea realităţii, prin reţinerea în mod exclusiv a acelor parametri consideraţi relevanţi pentru experiment, este asumat în vederea câştigului maxim în termeni de obiectivitate. În al treilea rând, verificabilitatea : rezultatele experimentelor sunt, în principiu, verificabile pentru oricine respectă procedura de experimentare. Afirmaţia comportă nuanţe. Există zone disciplinare unde repetabilitatea condiţiilor experimentale este practic imediată. Spre exemplu, în matematică, judecăţile de plauzabilitate ale teoremelor, care sunt practic experimente, sunt accesibile oriunde şi oricui, cu condiţia unei utilizări corecte a raţiunii şi a unei minime familiarizări prealabile cu subiectul cercetării, atât la nivel operaţional cât şi conceptual. Există însă şi discipline mai puţin favorizate, cum este psihologia, unde repetabilitatea este greu pusă la încercare de dificultatea reproducerii experimentului. Deopotrivă, în astronomie, irepetabilitatea unor condiţii astronomice de loc, de moment şi de mijloc de observaţie face deseori ca experimentele să rămână „observaţie” punctuală, cu caracter de unicitate – a se remarca în acest context ameliorarea repetabilităţii prin dezvoltarea tehnicilor satelitare, care asigură în spaţiu ceea ce pe pământ continuă să rămână imposibil. În plus, în interiorul multor discipline preocupate de cercetarea universului fizic, dificultatea reproductibilităţii experimentului este favorizată de amplitudinea scăzută a semnalului de interes, util, respectiv de perturbarea lui prin semnal parazit. Adevăratele experimente, fine, se petrec la graniţa la care amplitudinea semnalului de interes este comparabilă, dacă nu chiar depăşită, de cea a semnalului perturbator. Ne plasăm astfel, deseori, la limita posibilităţilor tehnice ale instrumentelor de investigare. Soluţia consistă în căutarea unor surse auxiliare de semnal şi/sau într-o metodologie teoretică aplicabilă în vederea unei folosiri mai eficiente a semnalului util, respectiv unei diminuări a semnalului perturbator.

Experimentul joacă un rol important în validarea teoriilor. Deopotrivă, în progresul acestora, prin punerea lor în stare de criză odată cu identificarea unor non-valabilităţi locale şi îndemnând astfel la reformularea teoriei conform exigenţelor noi generate de experiment.

Bibliografie: 1. Anastasios Brenner, Expérience, în vol. Dictionnaire d’historie et philosophie des sciences (sous la direction de Dominique Lecourt), ed. Quadrige/Puf, Paris, 1999, p. 400; 2. Pierre Aubenque, Métaphysique et technique, în vol. L’héritage du monde grec, editat de Lambros Couloubaristis, Ousia, Paris, 1989, p. 24.

A se vedea şi: teorie, demonstraţie.

[teologie]:

Teologia ca discurs este rezultatul experierii prezenţei dumnezeieşti. Nu există teologie decuplată de manifestarea harului, prin har producându-se participarea omului la realitatea dumnezeiască cea de dincolo de orice posibilităţile umane de accedere. Dacă în sensul ştiinţei moderne afirmăm că omul experimentează, realizează experimente, adică produce manipulări ale fenomenelor descoperite în natură cu ajutorul unui aparat tehnic de investigare şi având ca scop dobândirea unor informaţii cât mai precise despre acestea, teologic vorbim mai curând de experienţă, respectiv de experiere, cele două exprimând gestul de împărtăşire a omului din realitatea pe care Dumnezeu, cu harul Său, i-o descoperă. Departe de problematica manipulării obiectului cunoaşterii sale, proprie ştiinţei, teologia înfăţişează un chip de cunoaştere prin care omul experiază în integralitatea fiinţei sale, iar obiectul cunoaşterii sale este prezenţă personală care presupune gest de întâlnire dialogic.

Tradiţia Bisericii dă mărturie asupra centralităţii experienţei în viaţa Bisericii. Fără faptul viu al gestului de viaţă religioasă teologia se perverteşte până la a deveni discurs fără conţinut, simplă manipulare de concepte pe marginea unor subiecte religioase. Viaţa Bisericii se structurează în jurul cultului: liturghia este taina prin excelenţă a vieţii Bisericii, experienţa fundamentală prin care omul se structurează în gest de împărtăşire din viaţa pe care Dumnezeu i-o dezvăluie. Liturghia prelungeşte la infinit momentul Cincizecimii în măsura în care nu este altceva decât o repetată Cincizecime – pogorâre a Duhului Sfânt peste comunitatea rugătoare, pe care o sfinţeşte. Liturghia este gestul de rugăciune al Bisericii, gest prin care Biserica se naşte continuu. În acest mediu de mântuire, anticipare concretă a Împărăţiei Cerurilor, omul experimentează liturgic, iar spaţiul liturgic constituie prin excelenţă locul mântuirii, laboratorul experienţei creştine centrate pe gestul împărtăşirii cu Hristos.

Demersul întâlnirii lui Dumnezeu trece în mod necesar prin gestul curăţirii inimii, întrucât doar experienţa curăţirii inimii duce la experienţa „vederii” lui Dumnezeu. Pocăinţa, numită şi „înnoirea minţii” (metanoia, gr.), este în fondul ei o deschidere personală către lucrarea harului. Experienţa creştină se adresează omului lăuntric, interior: se porneşte la drum printr-un efort de lepădare a patimilor, adică de renunţare treptată la acele comportamente bolnave şi pervertite care irosesc puterile sufleteşti, şi se creşte treptat în dobândirea virtuţilor, ca drum de intensă regenerare a simţurilor duhovniceşti. Inima curăţită de păcat devine astfel tot mai „transparentă” prezenţei lui Dumnezeu, şi printr-o tot mai deplină „coborâre a minţii în inimă”, omul se întâlneşte cu Hristos cel sălăşluit în altarul sufletului său la momentul săvârşirii tainei botezului. Unificarea tuturor compartimentelor conştiinţei umane în aceeaşi lucrare, unirea activităţii minţii cu simţirea inimii, sunt afirmate de experienţa misticii ortodoxe ca mijloc de vindecare a schizofreniei lăuntrice care separă atât de frecvent inteligenţa de simţire la omul contemporan.

Atât experimentul ştiinţific, cât şi experienţa de tip religios sunt rezultatul unei demers personal de filtrare, interioară, a realităţii. Ştiinţa o face printr-un filtru intelectual de tip cugetare logică, filtru continuu perfecţionat prin dezvoltare metodologică. Teologia, nefiind mod de gândire, cât mod de fiinţare, de trăire, propune un altfel de filtru, al inimii antrenate prin rugăciune în a surprinde inspiraţia Duhului. În Hristos, spune sfântul apostol Pavel, nu mai este omul psihologic, ci omul duhovnicesc. Nu mai este omul care reacţionează după legea firii, ci omul în care Duhul Sfânt locuieşte şi inspiră modul de fiinţare. Dacă ştiinţa afirmă cartezianul „cuget, deci exist”, văzând în exerciţiul intelectual un fel de dovadă şi de condiţie a fiinţării, teologia exprimă conştiinţa experierii Fiinţei veşnice, în demers de fiu ascultător către Părinte, prin iubire, traducându-l prin existenţialul „iubesc, deci exist”. Iubind pe Dumnezeu mă unesc cu Cel ce este veşnic, şi împărtăşindu-mă prin această unire din actul fiinţării Lui, sădesc în mine implicit veşnicia. Experienţa teologică poartă o implicită dimensiune eshatologică, presupune o proiectare experienţială dincolo de spaţiu-timp.

Experienţa religioasă a fost deseori contestată de unii oameni de ştiinţă. Alţii au observat însă ca gradul de încredere în ambele feluri de experienţă, știinţifică şi teologică, ţine de o validare comunitară:

„Paralelismul între experimentul ştiinţific şi experienţa mistică ar putea să pară surprinzător din perspectiva naturii diferite a acestor două acte de observaţie. Fizicienii îşi realizează experimentele în echipă, cu ajutorul unei aparaturi sofisticate [...]. Experimentele ştiinţifice pot fi repetate oricând, de oricine, în timp ce experienţa mistică este rezervată câtorva adepţi. [...] Dar o examinare mai atentă arată că deosebirile între cele două tipuri de observaţie rezidă numai în modurile de abordare respective şi nu în complexitatea sau în gradul de încredere pe care îl inspiră. Oricine ar dori să repete experimentele de fizică atomică efectuate de oamenii de ştiinţă ar avea nevoie de ani de studiu. Numai dupa aceea persoana în cauză va fi în stare să pună naturii întrebări despre un anumit fenomen şi să înţeleagă răspunsul pe care îl va primi.” ¹

Omul de ştiinţă, lucrând singur sau în echipă, dezvoltă experimentul încadrat în paradigma acceptată de comunitatea ştiinţifică căreia îi aparţine şi căreia îi încredinţează rezultatele muncii sale, prin raportarea la spiritul critic al comunităţii ştiinţifice. În chip similar, creştinul trăieşte experienţa personal, dar luând în considerare conştiinţa eclezială la care raportează toată trăirea sa, prin gestul duhovniciei. Mai mult, atât experienţa teologică cât şi experimentul ştiinţific presupun o coerenţă interioară în vederea dezvoltării cunoaşterii: în teologie primează ascultarea duhovnicească, încadrarea într-o linie de conduită cu reguli şi libertate coordonate prin paternitatea duhovnicească, în timp ce în ştiinţă, regulile logicii şi competenţa profesională, raportate la spiritul critic comunitar, asigură coerenţa demersului de experimentare. Ambele demersuri, atât ştiinţific cât şi teologic, presupun o creştere gradată: teologia prin experimentare în „laboratorul” vieţii liturgice, iar ştiinţa prin cercetare în laboratorul asociat disciplinei în interiorul căreia are loc cercetarea.

Pe de altă parte, să remarcăm că problematica repetabilităţii experienţei religioase ar putea părea dificilă celor familiarizaţi exclusiv cu perspectiva metodologiei ştiinţifice. Cu toate acestea, experienţa religioasă, ne-o arată viaţa Bisericii, este împărtăşibilă, comunicabilă şi repetabilă. De exemplu, una din realităţile cele mai uzuale din viaţa creştină, repetabilă la infinit - dar nu determinist, ci în gest de relaţie personală între om şi Dumnezeu - este experienţa gustării prezenţei harului. Există, spun cei experimentaţi în rugăciune, faţă de simţirea de început a harului, stări infinit mai fine, şi deci mai greu comunicabile, care privesc în viaţa duhovnicească experienţa creşterii lăuntrice în Hristos. Dificultatea ţine aici doar aparent de lipsa repetabilităţii. În fapt, aşa cum în cercetarea ştiinţifică experimentul presupune o anumită competenţă metodologică şi conceptuală, fără de care acesta este imposibil de repetat, în teologie experienţa poate cere o „competenţă personală” de primire (curăţie a inimii, sau o minimă deschidere către aceasta), rezultat al unui efort de purificare şi de curăţire a omului lăuntric. Exemplul cel mai evident este cel dat de experienţa continuu împărtăşibilă de rugăciune din relaţia părinte duhovnicesc - ucenic. Ne amintim în acest context experienţa simţirii prezenţei luminii necreate la care sfântul Serafim de Sarov îl face părtaş pe ucenicul său Motovilov. Această lumină, inaccesibilă simţurilor, este identică cu cea în care Mântuitorul se arată ucenicilor pe muntele Tabor. Deşi personală, deci profund subiectivă, experienţa duhovnicească este repetabilă şi comunicabilă, însă niciodată ca iniţiativă autonomă puterilor omului, ci ca dar de la Dumnezeu.

Paralelismul între cele două demersuri, experienţa teologică şi experimentul ştiinţific, subliniază şi precizează deopotrivă natura diferită a celor două. În timp ce aparatura tehnică încearcă „prelungirea” omului în exterior, puterea de pătrundere a raţiunii oferind coerenţă şi sistematizare demersului de observare a naturii, trăirea creştină presupune creşterea omului interior, creştere prin care simţurile spirituale, regenerate, restaurate, determină o transfigurare a participării persoanei umane în lume. Fondul experimentului ştiinţific rămâne producerea unor informaţii precise privind natura, interogarea sa fiind declarată eficientă dacă aceasta a răspuns într-o corectă încadrare în paradigma de investigare, în timp ce „obiectul” experienţei teologice este o realitate personală transcendentă care scapă fundamental oricărei manipulări de către om, şi care nu poate fi cunoscută autentic decât în măsura în care omul se deschide harului divin. Astfel, Dumnezeu, prin rugăciune, este rugat să înlesnească şi să călăuzească participarea omului la realitatea dumnezeiască, şi prin aceasta deopotrivă la realitatea profundă a acestei lumi. Ortodoxia, „dreaptă credinţă”, nu se doreşte decât expresia unei autentice raportări la Dumnezeu, prin har, cu alte cuvinte un răspuns nevoii fundamentale a omului de a-L cunoaşte pe Dumnezeu aşa care este El cu adevărat.

Bibliografie: 1. Fritjof Capra, Taofizica, o paralelă între fizica modernă şi mistica orientală, ed. Tehnică, Bucureşti, 1999, p. 28.

A se vedea şi: teorie, demonstraţie.