tehnică

[ştiinţă] (din gr. techne = artă, meşteşug)

Prezentă în interogațiile filosofilor de-a lungul timpului, abia în ultimele două secole tehnica devine obiect al unei reflecţii mature şi consistente¹ din partea filosofiei. Identificăm trei etape în devenirea tehnicii de-a lungul timpului: perioada antică (I), perioada modernă (II) şi cea contemporană (III).

I. Pentru antici exista o distincţie între noţiunile de ştiinţă şi tehnică. În sensul ei antic, tehnica propunea utilizarea şi dezvoltarea raţională a unor unelte de muncă și avea un caracter operativ şi utilitar. Obiectul tehnic era la origine un mijloc de a satisface o necesitate umană. În ceea ce priveşte ştiinţa greacă, iniţial legată de filosofie şi având ca trăsătură definitorie efortul sistematic de a explica mecanismele naturii prin legi logice, raţionale, evitând astfel explicaţiile care făceau apel la gândirea mitică, aceasta îşi propunea să analizeze raţionalitatea lumii dintr-un punct de vedere mai curând teoretic decât practic, lăsând deci practicul pe seama tehnicii².

În ceea ce priveşte relaţia filosofiei cu tehnica, se pare că „filosofia a văzut în tehnică o activitate în acelaşi timp complementară şi concurentă sieşi, o activitate care realiza din punct de vedere practic [...] medierea realizată de filosofie din punct de vedere teoretic. Accentul era pus mai curând pe complementaritate decât pe concurenţă” ³, ceea ce nu se poate spune despre relaţia ştiinţei cu tehnica, care nu numai că nu constituiau domenii complementare, dar se arătau chiar opuse. Ştiinţa este cunoaşterea teoretică, contemplativă, îşi pune problema mişcărilor regulate, a relaţiilor imuabile. Tehnica, după Aristotel, este „imitarea şi împlinirea naturii”. Astfel că idealul tehnicii este „nu a de a crea o supranatură, nici de a umaniza natura, ci de a naturaliza natura, de a o ajuta să-şi împlinească propria esenţă”.⁴ Tehnica ajută sau execută bine ceea ce natura doreşte să efectueze, sau măcar o imită bine, spune Aristotel.

II. Perioada modernă va schimba viziunea antică privind superioritatea naturii asupra artei, respectiv cea privind noțiunea de tehnică înţeleasă ca savoir-faire (o artă). Modernitatea propune o tehnică care intră cu natura într-o relaţie de superioritate. Este perioada de maximă încredere, pentru a nu spune chiar de exaltare, în ceea ce priveşte posibilităţile tehnicii, încredere mergând până la a cere tehnicii să „corecteze” natura:

„Începând cu modernitatea, comportamentele vis-a-vis de natură s-au schimbat. Aceasta face deja obiectul unei exploatări sistematice a energiilor eoliene şi hidraulice şi a resurselor solului [...] maşinile, pentru prima oară, îşi fac intrarea în viaţa cotidiană (ceasurile) şi în ateliere (maşinile textile): ele instituie ideea unei posibile stăpâniri a forţelor naturii.” ⁵

De remarcat deopotrivă că această atitudine nu evacuează cu nimic pe Dumnezeu din sfera preocupărilor intelectuale ale marilor deschizători de drumuri ai modernităţii. Doar că raporturile cu Dumnezeu se schimbă, în sensul în care noua înţelegere exteriorizează gestul relaţiei cu Dumnezeu prin prisma noilor concepte şi așteptări. Galilei este nemulţumit că Dumnezeu a aruncat pe cer planete fără o ordine anume, fără să le facă cu proprietăţi regulate. În schimb, Leibniz recunoaşte în om un mecanism minunat care depăşeşte tot ceea ce poate crea omul. Oricum, un lucru este cert, viziunea asupra naturii se schimbă, natura devine uriaşul mecanism pe care omul va tinde să îl controleze în virtutea puterii sale pe care se simte chemat să o exercite în raport cu ea. 

Astăzi numim „tehnică” nu numai ce fabricăm, dar şi obiectele naturale pe care le modificăm (a se vedea cazul biotehnologiilor).

„Sensul tehnicii s-a schimbat: frontiera dintre artificiu şi natură devine permeabilă. Întâi de toate, tehnicile caută mai puţin ca înainte să domine natura, cât să o simuleze, chiar să se scufunde în ea.” ⁶ 

Bibliografie: 1. Dominique Bourg, Technique, în vol. Dictionnaire d’historie et philosophie des sciences (sous la direction de Dominique Lecourt), ed. Quadrige/Puf, Paris, 1999, p. 913; 2. Raymond le Coz, Histoire de l’Eglise d’Orient, ed. Cerf, Paris, 1995, p. 111; 3. Pierre Aubenque, Métaphysique et technique, în vol. L’héritage du monde grec, editată de Lambros Couloubaristis, ed. Ousia, 1989, p.12; 4. Ibidem, pp. 20-21 ; 5. Dominique Bourg, op.cit., pp. 914-915; 6. Ibidem, p. 916.

A se vedea şi: tehnologie, tehnoştiinţă, ştiinţă.