complementaritate

[ştiinţă]

Complementaritatea a fost un principiu dezvoltat de fizica cuantică. În mod special, Niels Bohr, prin Şcoala de la Copenhaga, elaborează o concepţie în care sunt evidenţiate implicaţiile epistemologice ale fizicii cuantice. Se insistă asupra faptului că limita existentă în demersul ştiinţific nu este conjucturală, ci structurală. Indiferent de posibilităţile de cunoaştere oferite de condiţiile exterioare, teoria ştiinţifică are o limită structurală. Extrapolând, cunoaşterea umană este limitată structural. Dar, existenţa acestei limite interne procesului de cunoaştere nu reprezintă o închidere. Dimpotrivă, înseamnă o deschidere către alte forme de cunoaştere. Astfel se realizează o complementaritate între diverse tipuri de cunoaştere.

Conceptul de complementaritate a fost elaborat şi dezvoltat de Niels Bohr în contextul discuţiilor implicate de rezultatele cercetării din fizica cuantică. Între 1925-1926 au fost propuse două teorii privind fizica atomului. Un prim model a fost elaborat de Heisenberg, bazat pe o mecanică matricială în care se ţinea cont de structura corpusculară a atomului şi de aspectele discontinue. Un al doilea model a fost elaborat de Schrödinger, bazat pe o mecanică ondulatorie în care se accentuau aspectele continue. În contextul discuţiilor asupra acestor modele între 1926-1927 apare conceptul complementarităţii. Acest concept va fi prezentat pentru prima dată public la 16 septembrie 1927, în cadrul Congresului internaţional de fizică de la Como.

Pentru Bohr distincţia semnificativă dintre fizica clasică şi cea cuantică este următoarea: în primul caz toate datele experimentale puteau fi înscrise într-o reprezentare a obiectelor supuse investigaţiei, în al doilea caz este imposibil să epuizăm într-o unică reprezentare realitatea studiată. În fizica cuantică, aspecte care în aparenţă sunt incompatibile (de exemplu natură corpusculară şi ondulatorie) sunt reconciliate şi sunt implicate pentru a exprima în mod complementar realitatea studiată.

Principiul complementarităţii din fizica cuantică reliefează legătura strânsă dintre subiectul cunoscător şi obiectul de cunoscut. În fizica clasică există o exterioritate între subiectul înţeles ca observator (spectator neimplicat) şi obiectul cunoscut. În felul acesta s-a dezvoltat în modernitate o filosofie care postula separaţia dintre res cogitans şi res extensa. Relaţionarea spiritului cu materia (existentă în fizica cuantică) permite o viziune unitară asupra realităţii, depăşind o gândire dualistă.

Fizica cuantică presupune angajarea subiectului în analiza obiectului de cercetat. Nu mai există o cercetare ştiinţifică detaşată de realitatea studiată. Heisenberg afirmă:

„Dacă se poate vorbi de o imagine a naturii conformă cu ştiinţele exacte ale naturii din vremea noastră, atunci trebuie să înţelegem prin ea nu atât imaginea naturii, cât imaginea raporturilor noastre cu natura. Vechea împărţire a lumii într-o existenţă care se desfăşoară obiectiv în spaţiu şi timp, pe de o parte, şi un spirit în care se reflectă această dezvoltare, pe de altă parte. Aşadar împărţirea lui Descartes în res cogitans şi res extensa nu mai corespunde ca punct de plecare în înţelegerea ştiinţelor moderne ale naturii. În câmpul de vedere al acestei ştiinţe se află mai presus de toate reţeaua relaţiilor omului cu natura [...] Încetând de a mai fi un spectator al naturii, ştiinţa se recunoaşte şi ea drept parte a acţiunilor reciproce dintre om şi natură.” ¹

Dualitatea undă-corpuscul evidenţiată de Louis de Broglie în fizica cuantică permite realizarea unei ontologii relaţionale. Ontologia cuantică este reprezentată sugestiv de Heisenberg. Această ontologie explică aspectul ondulatoriu al naturii şi evidenţiază totodată caracterul corpuscular al naturii. Aspectul ondulatoriu este interpretat în ontologia lui Heisenberg nu ca o probabilitate definită subiectiv, ci ca o tendinţă obiectivă pentru ca un eveniment actual să apară. Evenimentul actual exprimă realitatea obiectivă şi corespunde aspectului corpuscular al naturii.

Ontologia cuantică permite inserarea conştiinţei în descrierea naturii făcută de savant. Astfel este posibilă interconectarea minţii şi conştiinţei cu materia. Astfel raţiunea umană poate sesiza raţionalitatea universului într-o perspectivă coerentă şi integrativă, regăsindu-se unitatea profundă a lumii. Concepţia cuantică este dinamică, fiecare eveniment cuantic de tip Heisenberg actualizând caracteristici ale unei potenţialităţi date. Dar schimbarea produsă de un eveniment influenţează ansamblul întregului sistem. În acest sistem este implicat şi omul. Această complementaritate dintre subiect şi obiect, dintre materie şi spirit, dintre aspectul ondulatoriu şi cel corpuscular favorizează o epistemologie dinamică şi deschisă dialogului. Nici o teorie construită nu poate avea pretenţia absolutismului exclusiv. ^{2, 3}

Această reciprocitate dinamică şi profundă dintre subiect şi obiect se regăseşte în gnoseologia ancorată în Tradiţia patristică. Cunoaşterea teologică ca măsură a experienţei duhovniceşti şi ecleziale exprimă unirea dintre subiectul cunoscător şi obiectul cunoscut. Spre deosebire de ştiinţă care operează la nivelul creatului, în teologie această cunoaştere este o vedere a luminii necreate. Unirea presupune experienţa harului. Prin har se produce o unire neconfundată în care distincţiile se păstrează. Dar distincţia nu înseamnă separare. Prin lumina harului, lumea devine transparentă, omul şi lumea fiind învăluiţi în această lumină neapropiată.

Vederea luminii presupune unirea:

„Vederea luminii e unire, iar unirea cu lumina e vedere. Dacă se realizează când încetează toate lucrările mintale, sigur că se realizează prin Duhul. În lumină fiind cel ce vede, priveşte lumina. Ieşind din toate celelalte, el devine întreg lumină şi se face asemenea cu ceea ce vede, mai bine zis se uneşte neamestecat cu aceea, fiind lumină şi văzând lumină prin lumină. Privindu-se pe sine, vede lumină; uitându-se la ceea ce priveşte, vede lumină; puterea prin care vede e şi ea lumină. Aceasta este unirea, că toate acelea sunt una, încât nu se mai poate distinge cel ce vede, de ce vede şi prin ce vede, ci numai că totul este o lumină, deosebită de cele create.” ⁴

Bibliografie: 1. Werner Heisenberg, Paşi peste graniţe, ed. Politică, Bucureşti, 1977, p. 123; 2. Adrian Lemeni, Sensul eshatologic al creaţiei, ed. Asab, Bucureşti, 2007, p. 292; 3. Michel Bitbol, Compléméntarité, în vol. Dictionnaire d’historie et philosophie des sciences (sous la direction de Dominique Lecourt), ed. Quadrige/Puf, Paris, 1999, pp. 202-205; 4. Pr. Dumitru Stăniloae, Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama, ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 58.

A se vedea şi: gnoseologie, dualism.