imagine

imagine / icoană (din gr. eikon = imagine)

[ştiinţă]

Începând cu antichitatea oamenii de ştiinţă şi-au facilitat demersul de reprezentare mentală cu ajutorul imaginilor. De la grecii antici moştenim optica, ştiinţă pe care ei o concepeau ca demers de tip geometrie aplicată (la fenomene fizice); antichitatea şi evul mediu dau mărturia unei dezvoltări continue la nivel de reprezentare prin imagine (mai ales în biologie, anatomie, astronomie, cartografie). Mai târziu, modernitatea, prin lucrările lui Kepler şi Galilei, va permite aprofundarea legilor opticii, deschizând calea producerii imaginilor prin mijloace tehnice. Astfel, prin dezvoltarea teoriei proiecţiilor, vor vedea lumina zilei aplicaţiile acesteia, telescopul şi microscopul. Odată cu apariţia în secolul al XIX-lea a fotografiei şi a filmului, reproducerea imaginii (fixă sau ca succesiune de cadre în timp real) va avea ca efect o ameliorare radicală a capacităţii de investigare a fenomenelor naturii. În toată această perioadă, ştiinţa va înţelege prin imagine o reprezentare (cât mai fidelă, la scală naturală sau micşorată/mărită) a unui obiect din natură.¹

Dacă până la modernitate predomină o viziune naturală, respectiv conceptul de imagine înţeles în sens de copie servilă a obiectelor din natură, secolul douăzeci revoluţionează prin propunerea

„[...] de a abandona modelul de viziune naturală, care se materializa încă într-o cameră de cinema. Câmpul opticii a depăşit spectrul luminii vizibile pentru a se lărgi la ansamblul radiaţiilor electromagnetice; de altfel, prin analogie cu propagarea razelor luminoase în medii diferite s-a dezvoltat o optică electronică care să studieze traiectoria într-un vid apăsat de electroni liberi acceleraţi (sau alte particule) şi mijloacele de a le ghida prin lentile sau prisme; s-au inventat chiar şi procedee de investigaţie vizuală pornind de la fenomene naturale care nu mai au echivalent optic, ca rezonanţa magnetică nucleară sau efectul tunel.” ²

Devine imagine orice informaţie exprimabilă bidimensional, care „traduce” un semnal decelat în natură (prin orice tip de investigare). Această revoluţie se va completa prin trecerea de la analogic la numeric. Asistăm la informatizarea gestului de producere, de prelucrare şi de interpretare a imaginii. Analiza de imagine matematizată, cantitativă, riguroasă (în sensul prelucrării la nivel algoritmic, semi sau complet automate) va completa analiza (inspecţia) vizuală. Vizualizarea umană presupune procesul de discriminare a informaţiei, cu alte cuvinte de selectare a semnalului „de interes”, „util”, faţă de cel numit „zgomot”, şi deci inutil. Primele cercetări sistematice privind „îmbunătăţirea” informaţiei în cadrul imaginilor digitale, de accentuare a semnalului util faţă de cel inutil datează din anii 1980, când disciplina numită „îmbunătăţirea imaginilor” (image enhancement, en.) propunea utilizarea metodelor de prelucrare de semnal în vederea obţinerii unei calităţi a imaginilor cât mai compatibilă cu exigenţele de utilizare. Trebuiau de asemenea avute în vedere exigenţele legate de fiziologia şi psihologia percepţiei umane. A îmbunătăţi o imagine, în sensul strict al termenului, însemna a aplica filtre de semnal pentru o mai bună punere în evidenţă a informaţiei dorite de utilizator. Aplicaţiile vor fi numeroase, de la imagini satelitare şi până la cele medicale. De exemplu, prelucrarea imaginilor medicale se va strădui să pună în evidenţă, în interiorul imaginilor achiziţionate prin modalităţi diferite de achiziţie – rezonanţă magnetică, tomograf, radiografie, ecografie – informaţia necesară gestului clinic de interpretare.

În imagistica medicală, imaginile digitale sunt larg utilizate. Ele sunt folosite nu numai pentru a stabili diagnostice, ci în toate etapele actului medical: de la planning şi până la procedura chirurgicală sau radio-terapeutică, precum şi în evaluarea acestora. Se vorbeşte de două categorii de imagini medicale: anatomice - cele care exprimă într-o manieră directă morfologia, şi funcţionale - cele în care informaţia serveşte la observarea funcţionării organelor. Indiferent de tipul de imagistică implicată, anatomică sau funcţională, indiferent de modalitatea de achiziţie, radiologii au nevoie să extragă informaţii precise care să faciliteze înţelegerea unei situaţii clinice, care să ducă la afinarea unui diagnostic. În demersul lor, radiologii se confruntă cu limite care ţin de detectabilitatea semnalului de interes. Odată performanţele de achiziţie maximizate în raport cu scopul investigaţiei, tehnicile de detecţie şi de îmbunătăţire a semnalelor pot interveni prin mijloacele de prelucrare de imagine în post-achiziţie, cu scopul de a ajuta investigarea clinică. Începând cu anii ’90, exigenţa crescândă de a construi tablouri clinice mai complete a condus la ideea de a fi utilizate simultan informaţiile provenind din achiziţii realizate prin modalităţi complementare, anatomice şi/sau funcţionale (de exemplu, fuziunea, prin care se poate condensa într-o singură imagine informaţia obţinută prin imagini de modalitate de achiziţie diferite, este una dintre aceste aplicaţii).

Contemporaneitatea ne-a obişnuit cu o vulgarizare a utilizării imaginilor digitale atât în domeniile cercetării ştiinţifice, cât şi în cultura de masă. Imaginea este utilizată cu precădere ca suport informaţional.

Bibliografie: 1. Gérard Simon, Image, în vol. Dictionnaire d’historie et philosophie des sciences (sous la direction de Dominique Lecourt), ed. Quadrige/Puf, Paris, 1999, p. 491-493; 2. Ibidem, p. 493; 3. Razvan Ionescu, Détection et rehaussement des informations par réalignement et interpolation en imagerie médicale. Application pour des séquences d’images cérébrales vasculaires en IRM (teză de doctorat în cotutelă cu Universitatea « Politehnica » Bucureşti), 2002, Université de Technologie de Compiègne, Franţa.

A se vedea şi: informaţie.

[teologie]

În Biserică, imaginea îndeplineşte în primul rând o funcţie nu atât cultural-estetică sau informaţională (fără însă a le exclude), cât fundamental teologică, dogmatică şi cultică, favorizând împărtăşirea omului din prezenţa dumnezeiască:

„A reduce icoana la un obiect de artă revine la a o goli de funcţia sa principală. „Teologie în imagini”, ea anunţă prin culori şi face prezent ceea ce Evanghelia proclamă prin cuvinte. Ea este, în consecinţă, unul din aspectele Revelaţiei divine şi a comuniunii noastre cu Dumnezeu.” ¹

Fundamentul iconografiei creştine este Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Există reprezentare prin imagine în Biserică în virtutea existenţei concrete în istorie a Fiului lui Dumnezeu întrupat, Iisus Hristos, Cel pe care, mărturiseau apostolii, „ochii noştri L-au văzut”, „urechile noastre L-au auzit”, „mâinile noastre L-au pipăit”. Întruparea este gestul concret al vieţuirii lui Dumnezeu printre oameni, trupeşte, împărtăşind umanităţii întregi roadele Patimii şi Învierii Sale, adică veşnicia:

„În experienţa trăită a Bisericii, icoana este taina divino-umanităţii lui Hristos. De când Logosul divin a asumat trup şi materie prin Întrupare, de când acestea au fost transfigurate în lumina Învierii, de când au fost ridicate la viaţa dumnezeiască prin Înălţare, de acum limbajul şi arta umană pot să fie botezate în Biserică şi pot – în focul Duhului – să devină capabile de a traduce simţurilor şi inteligenţei noastre omeneşti prezenţa Sfintei Treimi în Sine-Însăşi şi în sfinţii Săi.” ²

Ortodoxia este fundamental o realitate iconică. A fi ortodox înseamnă a trăi harul lui Dumnezeu care luminează înţelegerea şi duce la gustarea realităţii dumnezeieşti care se trăieşte în împărăţia lui Dumnezeu. Suntem chip (imagine) al lui Dumnezeu actualizând o tot mai deplină asemănare. Întruparea Mântuitorului este fundament al acestei dimensiuni iconice, precum şi fundament al existenţei icoanei: Cel trimis a se naşte printre oameni este puntea cea mai profundă între necreat şi creat, între divin şi uman. Este transcendentul făcut accesibil în imanent. Prin umanitatea Sa Mântuitorul este circumscris în timp şi spaţiu, este observabil, descriptibil. Prin dumnezeirea sa, este dăruitor de înţelegere şi de participare la o realitate diferită de cea a lumii create, prin intermediul harului divin. Hristos este icoana Tatălui cel de nezugrăvit în imagini, concepte sau cuvinte. Reprezentarea iconografică a lui Hristos nu face însă decât să prelungească printr-o continuă actualizare această venire a Lui în istorie, şi prin aceasta prezenţa întregii Treimi, în timp ce harul dăruit prin consacrare icoanei o consfinţeşte-consacră ca fereastră către acest nivel de realitate dumnezeiesc unde omul este chemat să participe. Icoana este teologie întrupată. Este rugăciune în imagini. Este fereastra prin care în lumea noastră pătrunde lumina unei frumuseţi de dincolo, lumina prin care înţelegem cele de aici cu putere de dincolo. Este Evanghelie în imagini prin care Dumnezeu-Cuvântul împărtăşeşte omului cele de dincolo de cuvinte. Icoana este transfigurare a materiei, este materie străbătută de har în această accepţiune a Schimbării la Faţă a Mântuitorului unde trupul Său face cunoscut lumii întregi strălucirea slavei dumnezeieşti. Icoana nu reprezintă umanitatea sau dumnezeirea Mântuitorului, ci împreuna lor existenţă şi lucrare. Şi aceasta punând accentul pe unirea desăvârşită a celor două naturi în persoana Mântuitorului. Evanghelia este icoana verbală a Mântuitorului, dupa cum icoana este cuvântul lui în imagine (iconografie înseamnă „scriere” a icoanei).

„Dumnezeu s-a facut om pentru ca omul să se îndumnezeiască” prin har, iată temeiul pe care sfântul Ioan Damaschin îl oferă lumii: „dacă Invizibilul s-a făcut vizibil în carne, poţi executa imaginea Celui care a fost văzut” (PG 94, col. 1239). Realitatea dumnezeiască se poate deschide contemplării umane. Ortodoxia este taina vieţuirii întru Dumnezeu cel întrupat. Icoană a Tatălui fiind, Fiul, prin Întrupare, ni-L oferă vederii duhovniceşti pe Tatăl cel nevăzut. Mântuitorul este model şi icoană a vieţuirii divine, aici, pe pământ.

Icoana propune o contemplare transfigurată de har. Ea cere ochiul curat de care vorbeşte Mântuitorul, ochi prin care lumina harului intră şi îl sfinţeşte şi îl înnobilează din interior pe om făcându-i-se mântuire.

Bibliografie: 1. Michel Quenot, L’icône – fenêtre sur l’absolu, ed. Cerf, 1987, p. 15; Ibidem, p. 9.

A se vedea şi: teologie, hristologie.