catafatism

[teologie] (din gr. kataphatikos = afirmativ)

Teologia catafatică reprezintă o expresie a efortului raţiunii umane de a Îl reprezenta şi a-L mărturisi pe Dumnezeu făcând apel la concepte şi la noţiuni decelate din trăirea curentă, din natură, din lumea încojurătoare. Catafatism reprezintă ceea ce putem afirma despre Dumnezeu. Este un demers nu atât fotografic, cât iconic în măsura în care prin intermediul „culorilor” şi „formelor” care ţin de cele „văzute”, de „jos” (a se înţelege prin acestea tot instrumentarul conceptual şi ideatic dezvoltat în vederea cunoaşterii lumii înconjurătoare) reprezentăm pe cele „nevăzute”, de „Sus”. Catafatismul propune gestul pozitiv al identificării lui Dumnezeu prin intermediul a ceea ce poate vehicula conceptual mintea umană. Aşa cum nu poate fi zugrăvită o icoană fără sprijinul elementelor naturale care intră în compoziţia ei, tot aşa vorbirea despre Dumnezeu are nevoie de sprijinul conceptelor şi de exerciţiul gândirii omeneşti conceptuale. Însă odată cu utilitatea discursului catafatic se afirmă deopotrivă şi neputinţa lui structurală: nu numai că nu putem avea pretenţia epuizării obiectului cunoaşterii teologice prin reprezentările oferite, dar şi adecvarea lor la realitate este infinit suferindă întrucât Dumnezeu scapă oricărei circumscrieri conceptuale. De aceea, ortodoxia nu îngăduie o teologie catafatică autonomă faţă de teologia apofatică (a se vedea: apofatism), cu alte cuvinte, autosuficientă :

„Adevărul nu se epuizează în formularea lui. Formularea este numai graniţa adevărului, veşmântul sau paza adevărului. Adevărul este realitatea care nu se dezminte pe sine - adevărul ultim este viaţa care nu poate fi abolită de moarte. De aceea şi cunoaşterea adevărului nu se poate înfăptui prin înţelegerea formulărilor lui, ci prin participarea la evenimentul adevărului, la adevărul vieţii, la imediatul experienţei.”¹

Apofatismul cere prezenţa catafatismului:

Cunoasterea apofatică, atunci când vrea cât de cât să se tălmăcească pe sine, trebuie să recurgă la termenii cunoaşterii intelectuale, umplându-i însă mereu cu un înţeles mai adânc decât îl pot reda noţiunile intelectuale.²

Numirile lui Dumnezeu, numite şi atributele Sale, sunt forme conceptuale prin care trăitorii de Dumnezeu L-au identificat şi L-au mărturisit lumii pe Dumnezeu. În secolul cinci, tratatul „Numele divine” al sfântului Dionisie Areopagitul oferea o sistematizare a teologiei creştine, şi, deopotrivă, o cuprinzătoare analiză a atributelor lui Dumnezeu (numite nume divine). În general „numele” atribuite lui Dumnezeu caracterizează prezenţa Sa în lume printr-o analogie lume-Dumnezeu la formă superlativă. Aceste atribute pun în evidenţă ceea ce Dumnezeu este şi are într-o plenitudine care se exprimă printr-un dincolo de orice cuprindere umană. Dacă în Vechiul Testament aceste nume se referă mai curând la trăsături de tip interior uman (bunătate, lumină, iubire, adevăr, putere, demnitate), Noul Testament propune, în virtutea Întrupării Fiului, o lărgire a perspectivei. Astfel, Mântuitorul este, prin imaginile simbolice pe care le oferă El Însuşi ucenicilor, Mielul lui Dumnezeu, Cale sau Uşă către Împărăţia Cerurilor.

Aşa cum icoana este ontologic distinctă de Cel reprezentat în ea, dar slujeşte ca punte între cele două lumi, în măsura în care oferă posibilitatea experimentării unei legături între tine şi Cel reprezentat prin intermediul reprezentării, tot aşa catafatismul conturează o imagine-icoană a lui Dumnezeu cu ajutorul raţiunii, oferind prin cărămizile conceptuale ale registrului înţelegerii curente repere care să extindă înţelegerea către întâlnirea cu Cel de necuprins cu înţelegerea. Catafatismul este un vector către Dumnezeu prin intermediul celor naturale:

„Că Dumnezeu există şi este cauza făcătoare şi susţinătoare a tuturor, ne învaţă vederea şi legea naturală: cea dintâi privind cele văzute şi bine orânduite şi minunate [...]; a doua, deducând din cele văzute şi bine orânduite pe Conducătorul lor [...] Fiindcă nici cel ce priveşte o chitară minunat întocmită şi buna ei armonie şi orânduirea ei, sau cel ce ascultă cântarea chitarei, n-ar putea să nu cugete la creatorul chitarei. [...] Aşa ne este evident şi nouă Cel ce le-a creat pe toate cele făcute, le mişcă şi le conservă, chiar dacă nu-L cuprindem cu înţelegerea.”³

Teologia catafatică este ceea ce putem afirma despre Dumnezeu în conştiinţa limitării (infinite a) celor afirmate.

Observaţie: De remarcat insuficienţa definiţiilor de dicţionar contemporane privind conceptul „catafatism”. În Le Petit Robert (dicţionar de „referinţă al limbii franceze”, cf. autori) ediţia iunie 2000 termenul lipseşte. În Oxford Dictionary of English termenul desemnează: „teologie (a cunoaşterii lui Dumnezeu) realizată prin definirea lui Dumnezeu prin propoziţii afirmative. Opusul lui catafatic”.

Bibliografie: 1. Christos Yannaras, Abecedar al credinţei, ed. Bizantină, Bucureşti, 1996, p. 28, p. 186; 2. Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 1, ed. EIBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 81; 3. Sfântul Grigorie de Nazianz, Oration XXVIII; Theologica II, P.G. 36, col.33 – apud pr. Dumitru Stăniloae, ibidem, p. 83.

A se vedea şi: apofatism, icoană, teologie.