icoană

(din gr. eikon = imagine)

[teologie]

În Biserică, imaginea îndeplineşte în primul rând o funcţie nu atât cultural-estetică sau informaţională (fără însă a le exclude), cât fundamental teologică, dogmatică şi cultică, favorizând împărtăşirea omului din prezenţa dumnezeiască:

„A reduce icoana la un obiect de artă revine la a o goli de funcţia sa principală. „Teologie în imagini”, ea anunţă prin culori şi face prezent ceea ce Evanghelia proclamă prin cuvinte. Ea este, în consecinţă, unul din aspectele Revelaţiei divine şi a comuniunii noastre cu Dumnezeu.” ¹

Fundamentul iconografiei creştine este Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Există reprezentare prin imagine în Biserică în virtutea existenţei concrete în istorie a Fiului lui Dumnezeu întrupat, Iisus Hristos, Cel pe care, mărturiseau apostolii, „ochii noştri L-au văzut”, „urechile noastre L-au auzit”, „mâinile noastre L-au pipăit”. Întruparea este gestul concret al vieţuirii lui Dumnezeu printre oameni, trupeşte, împărtăşind umanităţii întregi roadele Patimii şi Învierii Sale, adică veşnicia:

„În experienţa trăită a Bisericii, icoana este taina divino-umanităţii lui Hristos. De când Logosul divin a asumat trup şi materie prin Întrupare, de când acestea au fost transfigurate în lumina Învierii, de când au fost ridicate la viaţa dumnezeiască prin Înălţare, de acum limbajul şi arta umană pot să fie botezate în Biserică şi pot – în focul Duhului – să devină capabile de a traduce simţurilor şi inteligenţei noastre omeneşti prezenţa Sfintei Treimi în Sine-Însăşi şi în sfinţii Săi.” ²

Ortodoxia este fundamental o realitate iconică. A fi ortodox înseamnă a trăi harul lui Dumnezeu care luminează înţelegerea şi duce la gustarea realităţii dumnezeieşti care se trăieşte în împărăţia lui Dumnezeu. Suntem chip (imagine) al lui Dumnezeu actualizând o tot mai deplină asemănare. Întruparea Mântuitorului este fundament al acestei dimensiuni iconice, precum şi fundament al existenţei icoanei: Cel trimis a se naşte printre oameni este puntea cea mai profundă între necreat şi creat, între divin şi uman. Este transcendentul făcut accesibil în imanent. Prin umanitatea Sa Mântuitorul este circumscris în timp şi spaţiu, este observabil, descriptibil. Prin dumnezeirea sa, este dăruitor de înţelegere şi de participare la o realitate diferită de cea a lumii create, prin intermediul harului divin. Hristos este icoana Tatălui cel de nezugrăvit în imagini, concepte sau cuvinte. Reprezentarea iconografică a lui Hristos nu face însă decât să prelungească printr-o continuă actualizare această venire a Lui în istorie, şi prin aceasta prezenţa întregii Treimi, în timp ce harul dăruit prin consacrare icoanei o consfinţeşte-consacră ca fereastră către acest nivel de realitate dumnezeiesc unde omul este chemat să participe. Icoana este teologie întrupată. Este rugăciune în imagini. Este fereastra prin care în lumea noastră pătrunde lumina unei frumuseţi de dincolo, lumina prin care înţelegem cele de aici cu putere de dincolo. Este Evanghelie în imagini prin care Dumnezeu-Cuvântul împărtăşeşte omului cele de dincolo de cuvinte. Icoana este transfigurare a materiei, este materie străbătută de har în această accepţiune a Schimbării la Faţă a Mântuitorului unde trupul Său face cunoscut lumii întregi strălucirea slavei dumnezeieşti. Icoana nu reprezintă umanitatea sau dumnezeirea Mântuitorului, ci împreuna lor existenţă şi lucrare. Şi aceasta punând accentul pe unirea desăvârşită a celor două naturi în persoana Mântuitorului. Evanghelia este icoana verbală a Mântuitorului, dupa cum icoana este cuvântul lui în imagine (iconografie înseamnă „scriere” a icoanei).

„Dumnezeu s-a facut om pentru ca omul să se îndumnezeiască” prin har, iată temeiul pe care sfântul Ioan Damaschin îl oferă lumii: „dacă Invizibilul s-a făcut vizibil în carne, poţi executa imaginea Celui care a fost văzut” (PG 94, col. 1239). Realitatea dumnezeiască se poate deschide contemplării umane. Ortodoxia este taina vieţuirii întru Dumnezeu cel întrupat. Icoană a Tatălui fiind, Fiul, prin Întrupare, ni-L oferă vederii duhovniceşti pe Tatăl cel nevăzut. Mântuitorul este model şi icoană a vieţuirii divine, aici, pe pământ.

Icoana propune o contemplare transfigurată de har. Ea cere ochiul curat de care vorbeşte Mântuitorul, ochi prin care lumina harului intră şi îl sfinţeşte şi îl înnobilează din interior pe om făcându-i-se mântuire.

Bibliografie: 1. Michel Quenot, L’icône – fenêtre sur l’absolu, ed. Cerf, 1987, p. 15; Ibidem, p. 9.

A se vedea şi: teologie, hristologie.