imanent

[teologie] (din lat. immanens , part. al vb. immanere, = care rămâne la/în)

În metafizică, de unde a fost împrumutat termenul teologic contemporan, principiul imanent desemnează o lucrare din interior asupra obiectului la care se raportează, „interior” semnificând ceva care ține de „intimitatea” obiectului și exprimat prin această lucrare. Termenul se opune astfel în mod antinomic transcendentului, exteriorizării acţiunii faţă de obiect.

Teologic, imanenţa lui Dumnezeu este afirmată în Ortodoxie prin prezenţa harului – energiilor necreate divine care susţin¹ Universul întreg făcându-se punte de trecere peste „prăpastia” transcendenţei lui Dumnezeu faţă de creaţia Sa. Este afirmată astfel în chip paradoxal deopotrivă transcendenţa şi imanenţa lui Dumnezeu. Dacă transcendenţa se referă în special la natura Sa, despre care omul nu poate ştii nimic, imanenţa se exprimă atât prin harul dumnezeiesc, cât şi prin concretul Întrupării Fiului lui Dumnezeu din care ne împărtăşim până la sfârşitul veacurilor prin jertfa euharistică.

Observaţie : A nu se înţelege transcendenţa lui Dumnezeu „metafizic”, spunem aceasta în sensul că nu există „exterioritate” proiectată dinspre Dumnezeu către creatura Sa. Afirmăm „distanţa ontologică”, dar Dumnezeu Însuşi o depăşeşte prin intimitatea cu care este prezent în interiorul creaţiei Sale.

Bibliografie: 1. „immanent (of God): permanently pervading and sustaining the universe”; a se vedea „immanent” în vol. Oxford Dictionnary of English, ed. Oxford Dictionnary Press, 2003, p. 866.

A se vedea şi: transcendent.