conștiință

[teologie]

În perspectiva antropologiei creștine, „ceea ce-l face pe om să fie „cineva” este conștiința de sine și capacitatea de reacții conștiente și libere, legate direct de sufletul său. Numai prin suflet omul se manifestă ca „cineva” conștient și unic, și cu voința de a fi și a se desăvârși continuu și veșnic”. ¹

Dacă prin conștiință morală înțelegem în general capacitatea omului de a exercita un discernământ moral, conștiința duhovnicească o vedem ca exercitare a discernământului duhovnicesc, cel care este mai puțin dar natural și mai curând harismă, și care se dobândește, după cum spune sfântul Porfirie în contemporaneitate, prin exercițiul ascultării duhovnicești, astfel că ascultarea aduce smerenie, iar smerenia aduce discernământ.

Bibliografie: 1. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zagrean, Dogmatica ortodoxă – manual pentru seminariile teologice, ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2003, p. 151.

A se vedea şi: antropologie, suflet.