harismă

[teologie] (din gr. charisma = binefacere, dar)

“Fraţilor, voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare (fiecare) în parte. Şi pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători; apoi pe cei care au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor. Oare toţi sunt apostoli? Oare toţi sunt prooroci? Oare toţi învăţători? Oare toţi au putere să săvârşească minuni? Oare toţi au darurile vindecărilor? Oare toţi vorbesc în limbi? Oare toţi pot să tălmăcească? Râvniţi însă la darurile cele mai bune. Şi vă arăt încă o cale care le întrece pe toate: de aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt […] nimic nu-mi foloseşte.” (Cor. XII, 27-31; XIII, 1-5)

Biserica este trupul lui Hristos. Fiecare creştin este un membru al trupului, de care trupul întreg are nevoie spre buna lui funcţionare. Nici un membru nu este de prisos, ci este de nepreţuit în măsura în care prin fiecare se exersează o „lucrare” duhovnicească, în măsura în care fiecare corespunde unei funcţionalităţi folositoare trupului întreg. Domnul revarsă deci în fiecare daruri personalizate, specifice, în funcţie de particularităţile nevoilor de mântuire ale unei comunităţi, prin care un membru anume exprimă o anume lucrare a lui Dumnezeu şi nu alta. Aşa acum degetul mare al unei mâini poate căra o greutate mai mare decât degetul mic, iar împreună pot căra şi mai mult, şi nici unul nu se simte „încurcat” de prezenţa celuilalt, ci dimpotrivă, lucrând împreună slujesc trupul întreg, după cum piciorul serveşte la deplasare în conlucrare cu celălalt picior, tot aşa mădularele trupului-Biserica se împlinesc în aceste slujiri unele pe altele, şi toate în Hristos. Harismele Duhului Sfânt nu sunt deci aleatoare, ci precise întru Duhul Sfânt, răspunzând unei reale nevoi de mântuire, contextual :

„Duhul dă o varietate de daruri şi virtuţi personale („Avem felurite daruri, harismata, după harul ce ni s-a dat” – Rom. 12, 6), care sunt exercitate în lăuntrul Bisericii: „Dupa harisma pe care a primit-o fiecare, slujiţi-vă de ea spre folosul tuturor, ca nişte buni iconomi ai harului celui de multe feluri al lui Dumnezeu” (I Pt. 4, 10) [...] orice slujire se întemeiază pe o harismă primita în sfintele Taine, deoarece Biserica este întemeiată în Duhul Sfânt (I Cor 14, 35). Însă nu toate slujirile au consacrare sacerdotală şi sunt primite prin hirotonie.” ¹

Apostolul subliniază existenţa liantului care mai presus de orice dar serveşte trupului întreg. Iubirea este darul, harisma supremă, premisa adevăratei sănătăţi - sfinţenia a fiecărui mădular în parte, întrucât prin ea tot mădularul se îngrijeşte întâi de celelalte şi apoi de sine, şi în virtutea căreia Capul – Hristos se dăruieşte trupului întreg. Această iubire în sens de dăruire de sine întăreşte mădularele în sfinţenia şi iubirea revărsate dinspre Hristos. Iubirea, harisma prin excelenţă şi catalizatorul celorlalte harisme, se exprimă în Biserică prin gestul ascultării de părintele duhovnicesc, care este gest de ascultare faţă de Hristos Însuşi (cine Mă iubeşte ascultă poruncile Mele, spune Hristos). Un stareţ de mănăstire aghiorit contemporan afirmă în acest sens:

„ [...] aşa cum subliniază Sfinţii Părinţi, curăţirea minţii vine din ascultarea duhovnicească, iar curăţirea minţii aduce rugăciunea curată. Şi atunci monahul sporeşte zi de zi; încetul cu încetul calitatea rugăciunii sale se îmbunătăţeşte, încet-încet simte lucrarea harului înlăuntrul său şi atunci începe să primească luminarea şi harismele Duhului Sfânt, atunci rugăciunea lui prinde putere şi, fără doar şi poate, începe să se roage pentru lumea întreagă.” ²

Monahismul este o dedicare a vieţii întregi slujirii lui Dumnezeu, la măsuri la care prezenţa harismelor devine, prin buna împlinire a căii alese, implicită, şi manifestă explicit, vizibil. Însă, în fapt, în sens larg, în măsura în care oamenii botezaţi îşi încredinţează pe deplin viaţa lor lui Hristos, harismele îi privesc pe toţi, fără deosebire, întrucât harismele se manifestă în absolut orice om botezat în Hristos şi care îşi împlineşte trăirea creştină. Este ceea ce subliniază acelaşi monah aghiorit:

„ [...] noi trebuie să plângem nu păcatele pe care se întamplă să le facem – şi este ruşinos pentru un monah să păcătuiască cu fapta – noi trebuie să plângem şi să nu ni se usuce niciodată lacrimile pentru că, după atâţia ani de călugărie, ar fi trebuit să fim împodobiţi cu harismele Duhului Sfant, pe care nu le avem! [...] Noi ar trebui să avem harisme! Unde sunt aceste harisme? Eu aşa mă ocărăsc pe mine însumi. Ar fi trebuit în acest moment să fim purtători de Dumnezeu. Deoarece, după Botez, creştinul primeşte cu adevărat putere: „Le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu” (In. 1, 12). Lucrul acesta ar trebui să ne preocupe pe noi monahii!” ³

Bibliografie: 1. Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, ed. IBMBOR, Bucureşti, 1994, pp. 187; 2. Arhimandritul Efrem, Cuvânt din Sfântul Munte: omiliile arhimandritului Efrem, egumenul mănăstirii Vatopedi, în Romania, ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2001, p. 37; 3. Ibidem, p. 52.

A se vedea şi: har.