ființă

[teologie]

Preocupările privind „ființa” (to on, gr.) sunt vechi în filosofie. Părinții Bisericii au putut face cunoștință cu ele prin educația primită în școlile vremii lor. Ontologia lui Aristotel se dorea știința-discursul despre ființă, despre „ceea ce este”, proiect care propunea a vorbi despre ființa oricărui obiect de cunoaștere într-o manieră nereducționistă, cu alte cuvinte fără a reduce gestul la o simplă analiză de proprietăți conjuncturale, eventual tributare percepției umane. Ambiția cea mai nobilă era mai curând a înțelege ce este fiecare obiect în ființa sa.

Dacă în cheie de lectură aristoteliană, teologia ar fi putut părea acea ontologie care se ocupa cu obiectul de cunoaștere numit „Dumnezeu”, fiind astfel caz particular al științei tuturor ființelor care se dorea a fi ontologia¹, în cheia de lectură a Părinților Bisericii, teologia, deși exprimând preocuparea de cunoaștere a lui „Cel ce este” (Exod 3, 14) prin excelență - Dumnezeu, și, în virtutea acestei cunoașteri, căutând înțelegerea tuturor ființelor (a creației întregi), nu este ontologie în măsura în care respinge categoric a spune ceva despre ceea ce este Dumnezeu în ființa Sa. Ortodoxia afirmă apofatismul absolut, imposibilitatea și necunoașterea absolută în ceea ce privește Ființa divină. Mai mult, teologia nu este „știință” nici în sensul clasic al termenului (se respinge ideea de explicație făcând apel la divinitate), cu atât mai puțin în cel modern (demers autonom de reprezentare intelectuală), ci gest de viață și de împărtășire-participare la realitatea divină făcut posibil prin lucrarea harului dumnezeiesc. Teolog este cel ce se preocupă și trăiește întru „Cel ce este”, teologia fiind „împărtăşire fiinţială”, adică cu toată ființa, din prezența dumnezeiescă. Întâlnirea cu Ființa fără de început, Dumnezeu, este intrare în pregustarea de către om a veșniciei cea proprie Ființei veșnice, de aici și de acum. Înțelegerea teologică este astfel nu achiziționare de informații religioase (despre Dumnezeu), cât demers concret de împărtășire-transfigurare-îndumnezeire, sălășluire într-un mod de ființare în împărtășire din ceea ce dăruiește prin energiile sale ființarea divină. Astfel, relația teologică cu tot ce ființează nu se produce prin explicări intelectuale, ci prin acel mod de ființare prin și întru Dumnezeu care face permeabil înțelegerii umane ceva din taina ființelor.

Bibliografie: 1. Didier Ottaviani, Ontologie, în vol. Dictionnaire des concepts philosophiques, ed. CNRS Éditions – Larousse, 2006, p. 580.

A se vedea şi: ontologie.