interdisciplinaritate

[ştiinţă]

Interdisciplinaritatea reprezintă demersul de a face să lucreze împreună oameni cu pregătiri ştiinţifice diferite. Interesul este de a provoca o confruntare realizată prin intersectarea unor abordări diferite ale uneia şi aceleiaşi probleme¹. Se propune un câştig, în termeni de eficienţă, în interiorul unei discipline anume, realizat prin importul unei metode specifice altei discipline. Aceasta presupune un proces de integrare şi de derivare de concepte, metode şi epistemologii preluate din interiorul altor discipline, care se traduce în termeni de îmbogăţire în interiorul disciplinei (intradisciplinar) prin participarea unor cunoştinţe şi metode specifice altor discipline. Interdisciplinaritatea încearcă să răspundă în special acolo unde obiectul de studiu este prea pretenţios (prin complexitate, mărime, structură) pentru a fi investigat într-un demers circumscris metodologic sau epistemologic unei singure discipline².

Se afirmă existenţa a trei grade de interdisciplinaritate³: 1. un grad de aplicaţie (spre exemplu, tehnicile de prelucrare a imaginilor de tip digital dezvoltate în domeniul militar au fost importate ulterior în imagistica prin rezonanţă magnetică, ducând astfel la ameliorarea investigaţiei clinice); 2. un grad epistemologic (spre exemplu, aplicarea unor legi ale termodinamicii în studiul mutaţiilor financiare la nivel macroeconomic a permis o nouă viziune epistemologică în spaţiul economiei); 3. un grad al generării de noi discipline (transferul metodelor matematice în fizică a generat fizica matematică, transferul metodelor de prelucrare de imagine în medicină a generat ingineria biomedicală).

S-a constatat că împărţirea continuă a cercetării pe discipline tot mai specializate are ca efect o secvenţializare a obiectelor de cercetat, a metodologiilor utilizate, şi, în cele din urmă, determină fragmentarea însăşi experienţei de cunoaştere. Disciplinaritatea, prin tendinţa de hiperspecializare, lasă să scape sensul unitar al cunoaşterii prin pierderea viziunii de ansamblu şi prin diminuarea capacităţii de sinteză. Cercetarea interdisciplinară este chemată să depăşească tocmai aceste neajunsuri, ale unei cunoaşteri parcelate şi hiperspecializate.

„Sensul demersului interdisciplinar este de a reconstitui unitatea obiectului fragmentat în mod inevitabil de atâtea metodologii. Dar această unitate nu este dată în mod aprioric. Obiectul real nu poate fi comparat cu o maşină care poate fi demontată şi remontată la loc. De asemenea unitatea nu este nici una a posteriori. În acest sens nu e suficientă o juxtapunere a datelor şi interpretărilor oferite de observaţii şi investigaţii pentru a dobândi unitatea intrinsecă a obiectului. Nu putem gândi unitatea obiectului nici doar în termenii unei sinteze. Unitatea poate fi dobândită printr-o cunoaştere bazată pe experienţa integrală a obiectului propriu-zis [...] Dar o astfel de cunoaştere necesită o dublă exigenţă complementară: pe de o parte avem efortul constant de a înţelege experienţa obiectului, iar pe de altă parte avem analiza ştiinţifică. Cucerirea unităţii de cunoaştere presupune interdisciplinaritatea.”⁴

Există specialişti în studiul interdisciplinarităţii care afirmă însă că în realitate cercetarea interdisicplinară reuşeşte mai curând să intersecteze specialităţi (subdiviziuni ale disciplinelor) decât discipline în sine, ceea ce duce la o „hibridizare a fragmentelor de discipline”⁵.

Bibliografie: 1.Wikipedia (lb. franceză). 2. Idem (lb. engleză); 3. Basarab Nicolescu, Noi, particula şi lumea, ed. Polirom, 2000; 4. François Houtart, Recherche interdisciplinaire et théologie, ed. Cerf, Paris, 1970, p. 60 ; 5. Wikipedia (lb. engleză).

A se vedea şi: teorie, demonstraţie.