sacru

sacru / sfânt [teologie]

Antropologia ortodoxă propune o viziune asupra lumii în termeni de sacralitate. Dualismul sacru-profan de care vorbește Mircea Eliade este străin ortodoxiei în măsura în care este trăită viu conștiința impregnării creației întregi, la nivel de rațiuni constitutive, de prezența dumnezeiască. Lumea ca creație mărturisește iconic Creatorul. Căderea din sacru a creației nu poate fi absolută prin nici un gest din interiorul creației, însă e drept că sacralitatea poate fi întunecată de acțiunea păcătoasă a omului. Astfel, „profanarea” nu este altceva decât gestul de „cădere” din sacru în profan. Nu există în lume profan cu existență centrată în Dumnezeu, profanul este doar un accident ce capătă substanță prin acțiunea „profanatoare” și pervertită a omului cea datorată păcatului.

Conform aceleiași antropologii, relația dintre sacralitate și sfințenie exprimă în sine dinamica trecerii omului de la a fi „chip” al lui Dumnezeu la „asemănarea” cu El:

„Faptul că suntem ființe personale înseamnă că purtăm chipul divin; de fapt, chipul este cel care determină calitatea noastră de persoane. Totuși, noi ne împlinim ca persoane și actualizăm deci, înlăuntrul nostru, autentica sfințenie prin pocăința continuă și prin lupta ascetică ce duce la ridicarea persoanei spre asemănarea divină. Cu alte cuvinte sacralitatea vieții este intrinsecă naturii noastre ; totuși, ea este actualizată, concretizată în existența de zi cu zi prin efortul nostru de a realiza o autentică sfințenie a vieții. [...] dobândirea sfințeniei presupune participarea noastră activă, « sinergia » sau cooperarea cu harul divin.” ¹

În această viziune proprie ortodoxiei, este preferabil să vorbim „despre viața noastră ca fiind „sacră” în virtutea naturii sale create, care întrupează și dă expresie chipului divin. Viața fiecărei persoane este „sacră” de vreme ce este creată de Dumnezeu în scopul participării la propria-i sfințenie, și are capacitatea de a reflecta prezența și măreția lui Dumnezeu în adâncimile ei. [...] „Sfințenia”, pe de altă parte, s-ar referi la calitățile personale sau ipostatice pe care cineva le dobândește prin lupta ascetică împotriva ispitei și a păcatului, și prin atingerea virtuților. „Sacralitatea” trebuie privită ca o funcție a naturii, iar „sfințenia” ca o funcție a persoanei.” ²

Bibliografie: 1. Pr. prof. dr. John Breck, Darul sacru al vieții, ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2001, p. 19; 2. Ibidem, pp. 19-20.

A se vedea şi: spiritualitate, teologie.