cognoscibil

[teologie] (din lat. cognoscibilis = care poate fi cunoscut)

Realitatea cognoscibilă este cea supusă cunoşterii. Din punct de vedere teologic, fiinţa lui Dumnezeu nu este cognoscibilă, este mai presus de cunoaştere şi nu poate fi împărtăşită. Fiinţa lui Dumnezeu rămâne de nepătruns. Însă este posibilă participarea la viaţa lui Dumnezeu, prin împărtăşirea de slava necreată a lui Dumnezeu. Harul reprezintă această lucrare necreată care este o manifestare a fiinţei divine prin Persoanele Sfintei Treimi. Experienţa harului permite o cunoaştere a realităţii ca vedere duhovnicească învăluită în lumina dumnezeiască necreată.

Tradiţia ortodoxă afirmă că fiinţa lui Dumnezeu nu este cognoscibilă :

„Sfântul Maxim zice: „Cel ce după fiinţă e tuturor neîmpărtăşibil, voind să se împărtăşească celor ce pot, în alt chip, nu iese câtuşi de puţin din ascunzimea cea după fiinţă”. Atanasie cel Mare încă zice: „Nu fiinţa lui Dumnezeu au văzut-o sfinţii, ci slava”. Iar Vasile cel Mare grăieşte: „Noi din lucrările Lui spunem că cunoaştem pe Dumnezeul nostru, de fiinţă nu pretindem că ne putem apropia. Căci lucrările Lui coboară la noi, dar fiinţa Lui rămâne inaccesibilă”.” ¹

Limitele realităţii cognoscibile presupun o cuviinţă a cunoaşterii. Identitatea cunoaşterii teologice nu se epuizează într-un discurs, oricât de abil şi de riguros elaborat ar fi el. Ea nu este o expresie a unei dexterităţi şi capacităţi a logicii formale. Taina cunoaşterii teologice se desluşeşte în experienţa duhovnicescă şi eclezială luminată de har, în întâlnirea cu Persoana Fiului lui Dumnezeu, Logosul care recapitulează raţiunile lumii. Din perspectiva gnoseologiei patristice ancorate în Tradiţia eclezială există o cuviinţă a cunoaşterii.

Sfântul apostol Pavel îl îndeamnă pe ucenicul său Timotei să păzească cu luare aminte cele încredinţate, depărtându-se de „glasurile deşarte, cele spurcate şi de vorbele potrivnice ale ştiinţei mincinoase” (I Tim. 6, 20). Pavel îi atrage atenţia lui Timotei asupra faptului că sunt învăţători care vor să acomodeze şi să alinieze taina Evangheliei conform înţelepciunii proprii. În momentul în care taina Cuvântului întrupat este redusă la inteligenţa umană, taina cunoaşterii teologice este mutilată.

„Că va fi vreme când învăţătura cea sănătoasă nu o vor primi; ci după poftele lor îşi vor alege loruşi învăţători, gâdilându-i la urechi. Şi de la adevăr auzul îşi vor întoarce, iar la basme se vor pleca” (I Timotei 4, 3-4).

În acest context, apostolul Pavel îl îndeamnă pe Timotei:

„Nevoieşte-te să te arăţi pe tine însuţi lămurit înaintea lui Dumnezeu, lucrător neruşinat drept învăţând cuvântul adevărului. Iar de cuvintele deşarte, cele spurcate te fereşte; că spre mai multă păgânătate vor spori [...] Iar de întrebările cele nebune şi neînţelepte te fereşte, ştiind că nasc vrăjbi” (II Timotei 2, 15, 16, 23).

Cunoaşterea adevărată nu poate să rodească în condiţiile unei mentalităţi bazate pe logică sofistă, polemică gratuită, aşteptarea confirmării din partea publicului. În momentul în care se conturează o disponibilitate reală, lăuntrică de a primi şi de a mărturisi Cuvântul Tradiţiei, în anonimatul de forţă al acesteia şi fără pretenţia de evidenţiere proprie, se poate vorbi de o bună aşezare în raport cu adevărata cunoaştere. În această perspectivă, cugetarea devine roditoare şi mărturisitoare în Duh şi Adevăr.

Sfântul Grigorie de Nazianz evidenţiază aspecte care ţin de cuviinţa cunoaşterii:

„Nu aparţine tuturor să filosofeze despre Dumnezeu: Nu e o calitate ce se câştigă ieftin şi a celor ce se târăsc pe jos. Voi mai adăuga că nu se poate face aceasta totdeauna, nici în faţa tuturor, nici în toate, ci uneori şi în faţa unora şi într-o anumită măsură. Nu aparţine tuturor, ci celor ce s-au exercitat şi au fost învăţaţi în contemplaţie şi, înainte de aceasta, celor ce au fost curăţiţi în suflet şi în trup, sau cel puţin se curăţesc într-o anumită măsură. Dar oare când se produce aceasta? Atunci când ne desprindem de noroiul şi tulburarea din afară şi când partea conducătoare din noi nu se amestecă şi nu se lasă întipărită de chipuri urâte, ca de nişte litere strâmbe, întipărite în cele frumoase, sau ca buna mireasmă amestecată cu cea neplăcută.” ²

Cunoaşterea teologică nu este o flecăreală fără măsură. Este nevoie de o pregătire atât a celui care se încumetă să se angajeze pe calea teologhisirii, dar şi a celor care ascultă sau citesc cele referitoare la cunoaşterea teologică. În această reciprocă pregătire se întâlneşte atât o relaţie pe verticală cât şi pe orizontală. Astfel teologia devine o cuprinzătoare rugăciune în care discursul teologic nu mai este doar o vorbire sau scriere exterioară despre Dumnezeu, ci viaţă întru Dumnezeu. În acest sens, sfântul Grigorie de Nazianz arată că trebuie să-L pomenim pe Dumnezeu mai des decât respirăm.

Imposibilitatea de a cunoaşte deplin realitatea lui Dumnezeu şi a lumii nu înseamnă agnosticism sau refuzul cunoaşterii, ci valorificarea disponibilităţii apofatice a minţii şi a potenţialului creator al dogmei.

„Incognoscibilitatea nu înseamnă agnosticism sau refuz de a cunoaşte pe Dumnezeu. Totuşi, această cunoaştere se va săvârşi totdeauna pe calea, al cărei capăt adevărat nu este cunoaşterea raţională, ci unirea, deci îndumnezeirea. Nu va fi, deci, vorba nicicând de o teologie abstractă, operând cu concepte, ci de o teologie contemplativă, înălţând minţile către realităţi ce sunt mai presus de înţelegere raţională. Iată de ce dogmele Bisericii se prezintă adesea raţiunii omeneşti sub forma unor antinomii, cu atât mai greu de dezlegat cu cât taina pe care o exprimă este mai înaltă. Nu este vorba de desfiinţarea antinomiei spre a potrivi dogma la puterea noastră de înţelegere, ci de a ne primeni spiritul spre a putea ajunge la contemplarea realităţii care ni se dezvăluie, ridicându-ne la Dumnezeu, unindu-ne cu El într-o măsură mai mare sau mai mică.” ³

Bibliografie: 1. Pr. Dumitru Stăniloae, Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama, ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 75; 2. Sfântul Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvântări teologice, ed. Anastasia, Buc., 1993, Cuv. 1, p. 13; 3. Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, trad. Pr. Vasile Răducă, ed. Anastasia, Bucureşti, p. 71.

A se vedea şi: incognoscibil.