duhovnicie

[teologie]

Un preot este duhovnic din momentul în care a primit „duhovnicia” prin hirotesie. Aceasta se face la modul concret prin gestul de punere a mâinilor episcopului pe creștetul său și de citire a rugăciunii specifice care cheamă harul lui Dumnezeu asupra sa în vederea încredințării către el a păstoririi credincioșilor (și) prin intermediul tainei spovedaniei. Duhovnic este deci preotul care a primit binecuvântarea să spovedească. Exercitarea de către acesta a duhovniciei este stăruirea în gestul de introducere în prezenţa Duhului Sfânt a fiilor duhovnicești, duhovnicul nefiind altcineva decât călăuza creștinului pe teritoriul Duhului prin exercitarea tainei spovedaniei.

Într-un sens mai larg, tot gestul de paternitate duhovnicească este gest de duhovnicie. Părintele duhovnicesc sau spiritual este cel care călăuzește pe fiul duhovnicesc în a trăi după harul Duhului Sfânt, în Hristos „murind” omul psychikos, omul psihologic, pentru a învia omul pneumatikos, omul duhovnicesc. Paternitatea duhovnicească se poate exersa (și) de către oameni nehirotoniți, părintele duhovnicesc putând fi un laic (sau un călugăr nehirotonit) și, bineînțeles, de către preoții (sau episcopii, care sunt de altfel în chip necesar) duhovnici. Dacă însă pentru monahi părintele duhovnicesc nehirotonit poate da în principiu ca și duhovnicul binecuvântare pentru ca aceștia să se poată împărtăși cu sfintele taine, pentru mireni această binecuvântare poate veni doar prin duhovnic (a se vedea în acest sens experiența trăirii duhovniciei în Sfântul Munte Athos).

În sens și mai larg, orice gest sau experiență sau lucru care privesc viața creștină întru Duhul Sfânt și orice revelează fundamentul spiritual al fenomenelor și ancorarea structurală a acestora în Dumnezeu ține de duhovnicie. Duhovnicie este a putea vedea pe Dumnezeu prin toate cele care aparțin lumii și care se arată astfel transparente către El.

A se vedea și : spiritualitate, părinte.