eroare

[ştiinţă] (din lat. error = mers la întâmplare, rătăcire)

Eroarea face parte din inevitabilul gestului ştiinţei. Caracterul „exact” al ştiinţelor ţine de capacitatea de a controla această eroare, cu alte cuvinte, de a o stăpâni în interiorul unor anumite limite, numite „marje de eroare”. În acest sens, „aproximarea” este gestul de corecţie aplicat astfel încât eroarea să aibă impact minim asupra calităţii şi preciziei rezultatelor investigaţiei ştiinţifice.

„Ca şi în alte ştiinţe, în fizică aproximaţia constituie regula zilei. Şi activitatea teoretică implicată în pregătirea unui experiment, ca şi interpretarea rezultatelor experimentului au prin natura lor un caracter aproximativ. Mare parte din realizările pur teoretice presupun la rândul lor efectuarea unor aproximări de un tip sau altul, în timp ce activitatea de laborator duce la rezultate care în cel mai fericit caz sunt reproductibile numai în limitele unei erori date. [...] Alegerea pentru o aplicaţie dată a unui model dintre mai multe modele teoretice depinde în mod critic de gradul de aproximare necesar, iar publicarea datelor experimentale fără specificarea limitelor de eroare corespunzătoare este descurajată vehement ca fiind lipsită de sens.” ¹

Cele mai cunoscute erori sunt cele experimentale. Ele pot fi erori instrumentale, şi măsoară „precizia cu care pot fi citite datele individuale”, depinzând în mare măsură „de priceperea observatorului, de modul de observare a procedeului de laborator prescris şi de modul în care s-a conceput respectivul procedeu de laborator”. Ele pot fi deopotrivă erori de măsurare, reprezentând „fluctuaţiile înregistrate la măsurători repetate”. Cu alte cuvinte, eroarea înţeleasă ca fluctuaţie apărută ca urmare a măsurătorilor succesive efectuate în aceleaşi condiţii nu este atât o greşeală, un accident, cât un fenomen care ţine de realismul măsurătorii în sine. Or, aproximarea este întrucâtva un „răspuns prin idealizare” adresat erorii inerente experimentului, o afirmare a rezultatelor acestuia în limitele precise ale unei anumite posibilităţi de greşeală de estimare, necesitând pentru rigoare o abordare statistică. O a treia categorie de erori experimentale este cea a erorilor derivate şi estimate, incertitudinile. Există erori statistice, după cum există erori care ţin de condiţii experimentale inadecvate sau de deficienţe pe latură teoretică. ²

Răspunsul la eroare se face adaptativ. Experimentul cere continuu un „fine-tunning” care să îmbunătăţească condiţiile efective de experimentare, precum şi posibilitatea efectivă de a exprima concluziile experimentului în interiorul unor condiţii precise de aproximaţie. Modelele servesc pentru a pune în valoare anumite aspecte ale unor teorii, prin validare experimentală, şi eroarea reprezintă acea dinamică de întâlnire între teorie şi experiment, între aşteptare-predicţie şi rezultat efectiv experimental. Eroarea presupune „peregrinare” care duce la o adâncire întru reprezentare şi înţelegere.

Bibliografie: 1. Thomas Brody, Fizică şi filosofie, ed. Tehnică, Bucureşti, 1996, p. 167; Ibidem, pp. 168-169.

A se vedea şi: adevăr, experiment.