logos

[teologie] (din gr. logos = cuvânt; verb; discurs; raţiune)

„La început era Cuvântul (Logos) şi Cuvântul (Logos) era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul (Logos). [...] Şi Cuvântul (Logos) trup s-a făcut şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (In. 1, 1-14)

Evanghelistul Ioan numeşte pe Fiul lui Dumnezeu, Cel Unul-Născut din Dumnezeu-Tatăl, „Logos” – Cuvânt, încreştinând astfel un termen aparţinând culturii filosofice antice. Gestul sfântului Ioan este imens în măsura în care îşi propune să numească, „să identifice” printr-un termen vechi și care în cuprinderea sa semantică reliefa întreitul aspect de „cuvânt”- adresare, de „verb” – acţiune şi de „raţiune” – logică (logos arătându-se mai cuprinzător decât tardivul ratio – raţiune) pe Dumnezeul „cel necunoscut” făcut cunoscut lumii prin Întrupare. Astfel că, într-un context teologic cum era cel de provenienţă iudaică, în care până şi pronunţarea numelui lui Dumnezeu era evitată din evlavie şi din tăcere pioasă, termenul de „logos”, preluat din instrumentarul filosofic al diferitelor doctrine aparţinând culturii elenistice a epocii şi care nu avusese de-a face cu teologhisirea Dumnezeului celui viu, va avea rolul de a numi pe Cel (până acum dacă nu nenumit, cel puţin) greu de numit. Prin gestul său, „ucenicul pe care îl iubea Hristos”, ca unul care se arătase a fi un potir mai cuprinzător decât altele al dragostei dumnezeieşti, transformă cuvântul „logos” din vas al înţelegerii omeneşti în potir cuprinzător teologhisirii de Sus şi în mod de a pătrunde că „prin Fiul Său, Dumnezeu este pentru lume în general un glas ce răsună în fire, un semn doveditor al existenţei Lui, adică „Cuvânt”, şi tot prin Fiul, Dumnezeu îi este lumii oarecum „Raţiune”, adică realitate până la un anumit loc inteligibilă, sau cauză prin care lumea se ordonează, se explică şi îşi explică toate.” ¹

Dumnezeu-Logosul fiind Creator împreună cu Tatăl, şi fiind Raţiune, lumea întreagă este expresia Sa şi deci este raţională, purtând în sine o raţiune dumnezeiască care o structurează din interior. Numirea de „Logos” divin a Fiului lui Dumnezeu dezvăluie înţelesul de Cuvânt, punte de comunicare cu Tatăl, dar totodată şi de Raţiune divină, ipostaziată, prezentă în lucrarea de facere a lumii. Lumea trimite prin raţiunile (logoi, gr.) ei profunde, descoperibile prin lucrarea harului dumnezeiesc în lume, către Dumnezeu. Este mărturia teologiei Părinţilor Bisericii din cele mai vechi timpuri. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune în acest sens:

„Cunoştinţele lucrurilor îşi au raţiunile proprii, unite fizic cu ele, spre demonstrarea lor. Prin acestea primesc ele definiţia lor naturală.” ²

Desluşirea raţiunilor (logoi) lumii în cheie de lectură duhovnicească, adică prin descoperire inspirată de har, trimite la Sursa lor:

„Raţiunea cognitivă încearcă să definească raţiunea ontologică a lucrurilor, contemplarea le înţelege, adică le vede în legăturile lor cu Dumnezeu şi în scopul lor. Raţiunea [...] se găseşte în legătură cu alte raţiuni ontologice ale lucrurilor, având misiunea să le definească şi să le asambleze în mod conştient, să dirijeze mişcarea lor şi toată influenţa receptată de subiectul uman către Dumnezeu, conform naturii lor. Prin aceasta natura noastră devine virtuoasă.” ³

Inteligibilitatea teologică a lumii este condiţionată de prezenţa harului, care este gest de ajutor dumnezeiesc adresat omului în a descoperi lumea prin „ochii lui Dumnezeu”. În acest fel, raţiunile lumii (logoi) trimit toate la Raţiunea dumnezeiască ipostaziată, Logosul dumnezeiesc, care este Fiul lui Dumnezeu. Este ceea ce mărturiseşte un trăitor al harului dumnezeiesc, Calist patriarhul, spunând:

„Mă văd umplut de sfânta lumină din inimă prin darul lui Dumnezeu [...] Şi aşa sunt introdus în raţiunile (logoi) făpturilor şi văd toate raţiunile tuturor unite într-o singură Raţiune (Logos) tainică şi toate ale Scripturii le văd sfârşind în acea Raţiune (Logos).” ⁴

Bibliografie: 1. Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă – ascetica şi mistica, ed. IBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 39; 2. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete gnostice, I, 8, în Filocalia, vol. 2, ed. Humanitas, 1999, p. 130; 3. Pr. Dumitru Staniloae, comentarii la Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Les Editions de l'Ancre, Paris, 1994, p. 410, nota 84; 4. Calist Patriarhul, Capete despre rugăciune, 40, în vol. Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, vol. 8, Bucureşti, 1978, pp. 292-293.

A se vedea şi: raţiune, raţionalitate, logos.