metanoia

[teologie] (din gr. metanoia = răzgândire, convertire, pocăinţă ; format din meta = după, cu + nous = minte)

Este gestul de convertire duhovnicească, de pocăinţă. Literal, se referă la „înnoirea minţii: [...] nu numai regretarea trecutului, ci (la) transformarea totală a perspectivei, înnoirea manierei de a ne raporta la Dumnezeu, la alţii şi la noi înşine. „O lucrare de o mare inteligenţă”, cum spune Păstorul lui Herma (sec. II), şi nu neapărat o criză afectivă. Pocăinţa nu este un acces de remuşcări şi autocompătimire, ci o convertire, o recentrare a întregii noastre vieţi pe Sfânta Treime. ” ¹

„Înnoirea minţii” este în fapt convertirea inteligenţei de la funcţionarea ei pervertită la duhovnicesc. Prin minte avem aici în vedere acel nous (gr.) – minte pe care filosofia şi teologia din perioada elenistică îl asumau într-un chip mai profund şi mai complex decât contemporanul (de după modernitate) ratio (lat.) – inteligenţă. Metanoia este gest lăuntric de înţelegere, de conştientizare a degradării, şi care impune cu necesitate o reconfigurare a trăirii, a modului de fiinţare:

„Pocăinţa [...] este o mare pricepere, pentru că cel păcătos pricepe că a făcut rău înaintea Domnului [...] se pocăieşte şi nu mai săvârşeşte răul, ci săvârşeşte din belşug binele; îşi smereşte sufletul [...]”²

, spune unul dintre cele mai vechi texte creştine. Ea duce, simplu, la respingerea răului şi la asumarea binelui, la alegerea căii vieţii şi la respingerea căii morţii, după cum mărturiseşte un alt vechi text creştin din perioada Bisericii primare.³ Este gestul care deschide conştiinţa către lucrarea curăţitoare a harului, pocăinţa depăşind psihologia: numai prin lumina (harul) care pătrunde în camera adâncită în întunericul propriilor păcate poţi vedea propria mizerie. Întunericul nu îngăduie discernământul, ci acesta este dar al luminii. Trupul pocăinţei este cel în care lumina învierii cicatrizează rănile păcatelor. Nu culpabilizarea vis-a-vis de propriile neputinţe şi păcate învie pe om, ci (re)descoperirea harului care luminează lăuntrul făcându-se adevărată trecere de la moarte la viaţă. Este ieşirea din ghetto-ul propriilor patimi spre starea curată şi luminoasă, duhovnicească a celor pe care Dumnezeu îl împărtăşeşte din prezenţa Sa. Este „venirea in sine” a fiului rătăcitor, cel care săturându-se să mănânce roşcovele traiului porcesc – cele care dau foame permanentă, dar nu satură niciodată, precum patimile – hotărăşte să revină în casa Tatălui. Revine însă nu cu pretenţie de fiu – „nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău”(Lc. 15, 21), calitate pe care a pierdut-o prin păcat, ci cu dorire de a fi slujitor, dacă i se va îngădui. Iar Tatăl îl primeşte cu braţele deschise, (re)dărunindu-i necondiţionat, din iubire, demnitatea de fiu şi de părtaş al bogăţiilor Sale, întrucât „acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”(Lc. 15, 32). Înnoirea minţii este venirea ei în propria fire (structurată la origine de o raţiune dumnezeiască), lucrare prin care mintea acum răstignită faţă de tot ce o pervertea înainte trăieşte bucuria învierii:

„A te pocăi înseamnă, cu alte cuvinte, a recunoaşte că există bine şi rău, iubire şi ură, şi să afirmi că binele este mai puternic decât răul, să crezi în biruinţa finală a iubirii. Se mântuieşte cel care acceptă minunea că Dumnezeu are cu adevărat puterea de a-i ierta păcatele. Şi, în măsura în care acceptă această minune, trecutul îşi pierde caracterul ireversibil şi încetează de a mai fi o greutate intolerabilă. Iertarea dumnezeiască rupe lanţul cauză – efect şi desface nodurile pe care omul le are în inimă şi nu le poate dezlega singur.” ⁴

Mitropolitul Kallistos Ware vede pocăinţa manifestându-se în Biserică prin trei expresii caracteristice: liturgică – în timpul postului mare, sacramentală – în taina spovedaniei, şi personală – în darul lacrimilor. Toate trei depăşesc psihologia pentru că în fondul lor sunt trăiri paradoxale care se petrec în conlucrare cu Dumnezeu şi dincolo de orice control omenesc. Toate trei sunt expresii ale pregătirii împărăţiei lui Dumnezeu care vine în sufletul omului – „împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru”, spune Hristos. Iar Înaintemergătorul lui Hristos este tocmai propovăduitorul pocăinţei: „pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor”(Mt. 3, 2), arătând că pocăinţa premerge trăirii împărăţiei. Pocăinţa este o taină, expresia ei sacramentală fiind taina spovedaniei, taina reconcilierii cu Dumnezeu, cu Biserica, adică reaşezarea omului în logodna de har cu Hristos. Prin încredinţarea păcatelor lui Hristos în gestul spovedaniei se împlineşte lucrarea de înviere, de respingere a nu-urilor care pervertesc fiinţa şi o dezintegrează. Da-ul învierii este negarea negaţiilor care pervertesc inteligenţa umană şi o târăsc spre autodegradare şi distrugere. Cel care se pocăieşte trăieşte paradoxul dublei mişcări lăuntrice, pe de o parte a conştientizării urâţeniei proprii, a tragediei desfigurării produse de păcat, pe de altă parte, a mângâierii părinteşti a Celui care îl cheamă, dostoievskian, la frumuseţea cea mântuitoare.

Pocăinţa omului este intrare în comuniune cu Dumnezeu Cel care se pocăieşte pentru păcatele oamenilor. Ce înseamnă smerenia şi pocăinţa la Dumnezeu nu ştim a spune, şi nu putem pătrunde, ştim doar că gestul nostru de pocăinţă întru găsirea smereniei este gest care ne duce la asemănarea cu Dumnezeu, şi deci la participarea la viaţa Sa:

„Ce este pocăinţa? Un act moral? Şi cum, printr-un act moral, primim Duh veşnic? Pocăinţa este un act fiinţial, adică al firii – o fire care se preface din firea animalică în cea dumnezeiască. Pocăinţa omului – şi v-aş putea aduce mii de citate din Biblie – este Dumnezeu care se pocăieşte în mine, Care, nepăcătos fiind şi desăvârşit, com-pătimeşte pentru mine, pentru moartea mea, pentru pierzania mea. Şi noi, când ne pocăim, intrăm în pocăinţa lui Dumnezeu. [...] Că Dumnezeul nostru este un Dumnezeu smerit şi ne povăţuieşte către smerenie nu fiindcă suntem robi, ci ne povăţuieşte spre smerenie numai ca să devenim ca Dumnezeu, ca să devenim dumnezei.” ⁵ 

Observaţie: În greaca veche, metanoia însemna, de o manieră generală, „faptul de a-ţi schimba dispoziţia interioară faţă de un act pe care l-ai aprobat iniţial, şi faţă de care, pentru o anume raţiune, sfârşeşti prin a-l regreta”. Etimologic, metanoia s-ar putea traduce prin „gândul de după”. Un cuvânt înrudit este metanie, şi care semnifică gestul fizic de pocăinţă realizat ca închinăciune a trupului întreg, prosternare în faţa lui Dumnezeu. A se vedea: Ovidiu Sferlea, Le mot et sa sagesse: metanoia, în Feuillet Saint Jean Cassien (Mitropolia pentru Europa Occidentala si Meridionala), septembrie 2006, p. 9.

Bibliografie: 1. Kallistos Ware, Împărăţia lăuntrică, ed. Christiana, Bucureşti, 1996, p. 48; 2. Păstorul lui Herma, Scrierile Părinţilor apostolici, ed. IBMBOR, Bucureşti, 1995, p. 302; 3. Didahia celor doisprezece apostoli, op. cit., p. 26; 4. Kallistos Ware, op. cit., p. 51; 5. Ieromonahul Rafail Noica, Cultura Duhului, ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, p. 62.

A se vedea şi: raţionalitate, îndumnezeire.