spaţiu-timp

[ştiinţă]

„Spaţiu” şi „timp” sunt două dintre conceptele fundamentale cu care a operat fizica de-a lungul timpului, şi mai ales începând cu modernitatea. Este simplu de observat în istorie în ce măsură cei care s-au preocupat cu una din noţiuni s-au preocupat şi de cealaltă, mergând până la a putea constata astăzi o legătură strânsă între cele două : înţelegerea/definirea unuia cere cel mai adesea înţelegerea/definirea celuilalt. Propunem abordarea lor simultană, apropindu-ne astfel de exigenţele fizicii contemporane, cea care le-a asimilat sub forma unui singur concept, spaţiu-timp. De remarcat că „spaţiu” şi „timp” au fost propuse evaluării în istorie sub două aspecte. Un prim aspect, şi cel mai simplu, este cel al măsurării (se caută răspuns la întrebarea „ce valori?”, urmărindu-se cantitativul, cuantificabilul). Un al doilea aspect, şi poate cel mai dificil, este cel „ontologic” (se caută răspuns la întrebările: „ce acoperă concret aceste concepte în termeni de realitate? Ce este spaţiul? Ce este timpul?”, urmărindu-se definirea lor). În ce ne priveşte, ne vom focaliza asupra celui din urmă.

Distingem astăzi mai multe abordări în înţelegerea celor două concepte: idealistă, realistă, relaţională şi relativistă. Pentru idealişti, timpul nu este altceva decât produsul minţii, iar realitatea fizică în sine este fără timp. Identificăm un idealism subiectiv (fericitul Augustin) şi un idealism obiectiv (Kant). Pentru realişti, spaţiul este un „container” în care se află obiectele materiale, iar timpul este perceput asemenea unei curgeri de râu constante şi faţă de care durata fenomenelor naturale poate fi măsurată. Această „curgere” arată în ce măsură conceptul datorează mai curând tradiţiei iudaice şi creştine (care ne-a obişnuit cu o viziune de liniaritate a timpului, deşi nu în mod exclusiv) decât celei extrem orientale (care vorbeşte de timp ciclic). Galilei defineşte timpul fizic, timpul măsurabil cu ajutorul ceasornicului (timpul apare pentru prima oară ca parametru măsurabil, notat cu t). Newton, la rândul său, vorbeşte de timp şi de spaţiu înţelese în sens absolut. Conceptul de timp este absolut în sensul că timpul este independent de evenimentele fizice, şi universal, cu alte cuvinte la fel pentru toţi observatorii fizici, oricare ar fi locaţia acestora în univers şi starea lor de mişcare. Odată cu Leibniz, asistăm la emergenţa unei viziuni relaţioniste. Dacă pentru Newton universul întreg este plasat în spaţiu (un fel de „container”) care îl conţine, respectiv în timp (înţeles ca ordine a succesiunii), pentru Leibniz universul însuşi este container iar timpul este succesiunea evenimentelor în universul material. Spaţiul şi timpul nu posedă o realitate fizică independentă: aparenţa proceselor materiale constituie spaţiu şi timp. Oamenii îşi formează noţiunea de spaţiu prin observarea ordinii, a repetitivului manifestat prin entităţile fizice prezente în lume, respectiv noţiunea de timp prin observarea schimbărilor, respectiv a succesiunii evenimentelor în univers (timpul este relaţia „înainte-după” dintre evenimente). Odată cu viziunea relativistă iniţiată de Einstein, timpul şi spaţiul devin dependente de sistemul de referinţă în care sunt măsurate (nu mai există timp şi spaţiu absolut, ci relative). Astfel, toate măsurătorile de intervale spaţiale sau temporale sunt relative la sistemul de referinţă în interiorul căruia acestea sunt efectuate. ¹

„De la fereastra unui vagon în mişcare las să cadă o piatră pe terasament fără a-i da un impuls. Făcând abstracţie de rezistenţa aerului, voi vedea piatra căzând în linie dreaptă. Un pieton care, de pe o potecă laterală, vede fapta mea urâtă, observă că piata cade pe pământ descriind o parabolă. Ne întrebăm: „locurile” pe care piatra le străbate se află în „realitate” pe o dreaptă sau pe o parabolă? Ce înseamnă aici mişcarea „în spaţiu”?” ²

Ce propune Einstein este „[...] să lăsăm cu totul la o parte expresia vagă de „spaţiu”, prin care, să recunoaştem sincer, nu putem să gândim nimic determinat; o vom înlocui prin „mişcare în raport cu un corp de referinţă practic rigid” [...] vom putea spune: piatra descrie în raport cu sistemul de referinţă legat de vagon o dreaptă, iar în raport cu cel legat de sol o parabolă. Din acest exemplu se vede clar că nu putem vorbi de traiectorie în sine, ci numai de traiectoria relativă la un sistem de referinţă.” ³

Astfel, prin această viziune nouă, „Einstein a distrus noţiunea de timp absolut: nu mai există noţiunea de sistem de referinţă preferat în care timpul corect al duratei unor evenimente poate fi măsurat [...] Einstein face existenţa timpului dependentă de existenţa evenimentelor măsurabile – timpul fizic este timpul ceasornicului.” ⁴

La rândul său, Minkovski va face un pas în plus propunând abordarea simultană a conceptelor de spaţiu şi timp printr-un concept unic, spaţiu-timp. Pentru Minkovski, orice eveniment în spaţiu-timp este descris prin coordonate de tipul (x, y, z, t).

Bibliografie: 1. Friedel Weinert, The scientist as Philosopher, ed. Springer-Verlag, 2005, pp. 105-125; 2. Albert Einstein, Cum văd eu lumea. Teoria relativităţii pe înţelesul tuturor, ed. Humanitas, Bucuresti, 1996, p. 301; Ibidem, pp. 301-302; 4. Friedel Weinert, op. cit., p. 160.

A se vedea şi: natură.

[teologie]

Preocuparea teologiei este Dumnezeu, iar nu universul fizic. În consecinţă, ea presupune lecturarea teologică a realităţii, iar nu dezvoltarea reprezentărilor fenomenologice. În acelaşi timp, împărtăşirea din realitatea pe care Dumnezeu o descoperă aduce o înnoită raportare la lume, o înnoită fiinţare în lume. Căutând să înţeleagă lumea prin „ochii lui Dumnezeu”, creştinul tinde către veşnicie trăind concretul lui aici şi acum, aceasta înseamnând spaţiu şi timp. Viaţa Bisericii este o viaţă care presupune ciclicitate (a anului liturgic) şi liniaritate (parcurgerea timpului vieţii noastre : trăim cu conştiinţa ireversibilităţii parcursului nostru, jalonat „pascal” de la naştere, de la venirea de la nefiinţă la fiinţă, şi până la moarte, la trecerea de la fiinţarea sub timp şi spaţiu la fiinţarea ca gest de veşnicie).

Încă dintru începuturi teologia creştină s-a arătat interesată de măsurarea timpului, dar a făcut-o nu din interiorul demersului său, ci pentru aceasta a făcut apel la ştiinţe în nevoia stringentă de a structura-împărţi curgerea timpului prin măsuri care să permită trăirea gestului de cult. Această măsurare nu este însă un scop în sine, ci un instrument care să permită trăirea teologică. Dacă gestul ştiinţelor este de a înţelege ce este spaţiu-timpul sau cum se măsoară, gestul teologiei este de a-l trăi în proximitatea harică a lui Dumnezeu. Astfel, teologia abundă nu atât în reprezentări spaţio-temporale, cât în mărturii de trăire creştină care fac referire la trăirea timpului şi spaţiului în această tensiune a împărtăşirii din prezenţa dumnezeiască. Mai mult, timpul liturgic, şi facem referinţă la cel trăit prin sfânta liturghie, nu este timpul obişnuit (liturghia nu face parte din rânduiala zilnică numită a celor şapte laude), ci un timp aparte. Iar în măsura în care viaţa noastră întreagă tinde să devină „liturghia de după liturghie”, ea poartă tensiunea desluşirii celor ce ţin de veşnicie de aici şi de acum prin trăirea liturghiei, poartă tinderea transformării timpului „obişnuit” în timp haric, de prezenţă dumnezeiască. După cum subliniază teologic părintele Boris Bobrinskoy,

„Biserica nu este aici numai pentru a întrupa prezenţa lui Dumnezeu în lume, dar este şi pentru a ne smulge unei dependenţe excesive de timp şi de spaţiu, pentru a ne dărui încă de acum o pregustare a sărbătorii Împărăţiei.” ¹

Timpul sfintei liturghii recapitulează trecutul, prezentul şi viitorul.

„Aducându-ne aminte, aşadar, de aceasta poruncă mântuitoare şi de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de cruce, de groapă, de învierea cea de a treia zi, de înălţarea la ceruri, de şederea cea de-a dreapta şi de cea de a doua şi slăvită iarăşi venire” ², spune preotul înainte de consacrarea euharistică a Darurilor, propunând o „amintire” – anamneză de ceea ce a fost, este şi va fi. Timpul liturgic este timpul pregustării veşniciei, pe cât se îngăduie omului aici şi acum. Există practic o dublă funcţie a cultului liturgic, „pe de o parte, să sfinţească timpul şi spaţiul şi toate condiţiile, toate contingentele, toate legile vieţii umane, să le cureţe, să le consacre lui Dumnezeu; pe de altă parte, să ne smulgă şi să ne antreneze într-o mişcare care lasă în urmă lumea, şi în fond aceasta este comuniunea cu toţi sfinţii.” ³

La măsurile sfinţilor, trăirea unirii cu Dumnezeu este trăire de acum a veşniciei, pregustare a Împărăţiei: 

„Sufletul nu fără îşi ia asupră-şi a vorbi despre Lumina care luminează pe omul ce însetează a vedea Faţa Celui Fără-de-început. Tainică este firea ei ; şi în ce chipuri să o înfăţişăm? Dincolo de simţuri, nevăzută – ea uneori se face văzută, iată, chiar cu aceşti ochi trupeşti. Lină şi gingaşă – ea trage către sine şi inima, şi mintea, astfel încât uiţi pământul, răpindu-te în altă lume. Aceasta se întâmplă şi în plină zi, şi în întunericul nopţii. Blândă, ea este însă mai puternică decât tot ceea ce ne înconjoară. Ea, curios, îmbrăţişează omul din afară ; însă văzând-o, atenţia se adânceşte înlăuntrul omului, în inima încălzită de dragoste, dragoste uneori compătimitoare, alteori plină de mulţămită. Se întâmplă să nu mai simţi materialitatea : nici cea proprie, nici cea a realităţii ce te înconjoară, şi însuţi te vezi ca lumină. Fuge toată durerea, uitate rămân grijile pământului ; îngrozirile sunt înghiţite de o dulce pace. [...] Când Lumina [...] ne îmbărbătează din afară şi pătrunde înlăuntrul sufletului nostru, atunci şi noi devenim ca şi în afara vremii. ” ⁴

Bibliografie: 1. Père Boris Bobrinskoy, La vie liturgique, ed. Les Editions du Cerf, Paris, 2000, p. 20; 2. Liturghier, ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 162; 3. Père Boris Bobrinskoy, op. cit., p. 21; 4. 2. Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, ed. Sofia, Bucureşti, 2005, pp. 237- 240

A se vedea şi: har, îndumnezeire.