hermeneutică

(din gr. hermeneutike [techne]= arta interpretării)

[ştiinţă]

„Oamenii de ştiinţă tind să aibă o poziţie formalistă în ceea ce priveşte disciplinelor lor, considerând că ştiinţa reprezintă o metodologie singulară, şi care duce la descrieri realiste şi obiective ale fenomenelor. În timp ce aceasta se justifică în domeniile apropiate ale unor ştiinţe particulare, reflecţia filosofică privind practica ştiinţei în ultimul secol a punctat spre o viziune mult mai nuanţată şi mai complicată. Viziunea pozitivistă asupra ştiinţei apărată de Moritz Schlick (1882-1936), Karl Popper (1902-1994) şi alţii a generat o înţelegere a ştiinţei mai contextuală şi mai constructivistă. Willard V. O. Quine (1908-2000), Arthur Fine (1937-), Hillary Putnam (1926-) si Thomas Kuhn (1922-1996) au argumentat convingător că ştiinţa nu este o metodologie singulară, ci mai curând un complex de discipline diferite situate în interiorul unor contexte istorice şi sociale particulare. Misiunea filosofiei devine acum cea de a explica rezultatele de progres şi eficacitate ale investigaţiilor ştiinţifice în termeni de contextualitate.”¹

Hermeneutica gestului ştiinţific contemporan îmbracă deseori o formă cât se poate de pragmatică, devenind gest de prelungire filosofică a investigării empirice în teritorii unde aceasta din urmă nu mai poate spune nimic prin sine însăşi. Este cazul cosmologiei contemporane care prin hermeneutică vizează interpretarea datelor observaţiei (prin teorii precum cea a corzilor, a multiversurilor, „theory of everything”). 

Bibliografie: 1. William J. Grassie, Hermeneutics in Science and Religion, în vol. J. Wentzel Vrede van Huyssteen (editor-sef) & colaboratori, (Gale) Encyclopedia of Science and Religion, 2003, ed. Macmillan reference USA, USA, p. 393.

A se vedea şi: formalism/formal.

[teologie]

“Ce criteriu poate folosi exegetul pentru a face Cuvântul scripturistic al trecutului să devină Cuvântul viu al prezentului? Cum poate trece el de la o evaluare istorico-critică a unui text biblic la o interpretare a semnificaţiei sale universal-doctrinale ? Dacă Dumnezeu S-a revelat într-o limbă biblică, într-o limbă condiţionată de timpul şi de mediul său, cum putem noi interpreta acel limbaj astfel încât el să ne spună ceva astăzi, în contextul nostru istoric şi cultural? Acestea sunt întrebările care se află în centrul a ceea ce teologii biblici numesc ‘problema hermeneutică’.”¹

Hermeneutica a apărut ca disciplină teologică în mediul protestant, configurând încercarea de a găsi criterii valabile de interpretare a Scripturii pentru omul contemporan. Căutarea exegeţilor protestanţi de credibilizare a cuvântului scripturistic pentru omul structurat de cultura actuală (cel mai adesea de factură tehno-ştiinţifică) şi care trăieşte într-o oarecare autonomie faţă de raportarea la Dumnezeu a făcut ca hermeneutica propusă de aceştia să devină mai curând o întreprindere ştiinţifică decât teologică. Câştigul pe care gestul ştiinţific îl aduce în interiorul acestei cercetări a textului Bibliei nu poate înlocui însă hermeneutica în sens de gest inspirat prin care Însuşi Duhul Sfânt călăuzeşte căutătorul de viaţă veşnică prin tâlcuirea cea-de-viaţă-făcătoare petrecută în taina inimii cercetate şi sensibilizate de către harul dumnezeiesc. Cuvântul scripturistic lecturat printr-o grilă de lectură ştiinţifică poate fi de folos numai în măsura în care acesta nu se disociază de lucrarea harică prin care se descoperă mistagogic tainele împărăţiei lui Dumnezeu în inima omului însetat de mântuire. Iar lepădarea de către protestantism a izvoarelor harului – sfintele Taine, preoţia sacramentale – face ca această exegeză să ajungă deseori la concluzii care nu-şi arată continuitatea cu demersul similar al Sfinţilor Părinţi. Pentru ortodox criteriul hermeneutic indispensabil este inspiraţia dată de har, cea prin care competenţele tehnice şi ştiinţifice se sublimează punând în lucrare o înţelegere care se inspiră din relaţia favorizată de rugăciune credincios-Hristos. Natura adevăratei hermeneutici rămâne iniţierea şi inspiraţia dinamică a Duhului şi nicidecum o reţetă de interpretare rigidă a cărei garanţie de competenţă ar fi rigoarea gestului ştiinţific; este inspiraţia hrănită liturgic prin gestul eclezial, al rugăciunii Bisericii.

Bibliografie: 1. Preotul Profesor John Breck, Puterea cuvântului în Biserica dreptmăritoare, ed. IBMBOR, Bucuresti, 1999, pp. 26-27.

A se vedea şi: teologie.