discursivitate

[ştiinţă] (din lat. discurrere = a merge dintr-un loc în altul, a colinda de colo până colo; a parcurge)

Caracterul discursiv al unei cunoaşteri exprimă acea manieră de a cunoaşte (prin dezvoltare intelectual - raţională) pornind de la termeni de tipul „dacă”, „însă” şi concluzionând cu termeni de tipul „prin urmare”, „aşadar”, „deci”. Mai concret, cunoaştere discursivă înseamnă „ a cunoaşte încetul cu încetul, prin acte succesive [...]; înseamnă a compara obiectele şi a le raporta unele la altele; a recurge, pentru a descoperi un adevăr nou, la adevăruri dinainte descoperite; a deduce un adevăr nou cu ajutorul altora intermediare, din altul deja cunoscut; a încerca într-o direcţie descoperirea adevărului, pentru ca, văzând că nu se află în acea direcţie, să apucăm spre alta, unde bănuim că s-ar afla; înseamnă a înlănţui judecăţi după judecăţi şi a obţine astfel serii întregi de cunoştinţe.” ¹

Definitoriu pentru cunoaşterea discursivă este faptul că cunoştinţele 

- „se dobândesc în mod succesiv, având pentru aceasta nevoie de timp. Cum ele formează serii mai mult sau mai puţin lungi, ele sunt dobândite prin mişcări multiple ale gândirii, ceea ce este totuna cu a spune printr-o gândire discontinuă. Cunoaşterea obiectelor cu ajutorul unor astfel de cunoştinţe se face încetul cu încetul, din etapă în etapă, până la etapa socotită ultima, care însă cu timpul se dovedeşte a fi provizorie”;

- „nu sunt rezultatul contactului direct şi intim al subiectului cunoscător cu obiectul de cunoscut, ci ele sunt cunoştinţe mediate, adică sunt totdeauna mijlocite de alte cunoştinţe”;

- „se obţin prin aceea că obiectele sunt raportate unele la altele, că se ignoră aspectul lor particular şi diferenţial, pentru a se reţine numai aspectele lor comune”;

- „sunt cunoştinţe relative. Ele nu sunt în stare să exprime ceea ce lucrurile sunt în ele însele, ci numai ceea ce sunt în raport cu altele: fondul adânc, intim al lucrurilor rămâne pururea inaccesibil cunoştinţelor discursive”;

- „au neapărată nevoie de limbaj. Procedând succesiv, etapă cu etapă, ele au nevoie să reţină, să fixeze ceea ce a fost sesizat mai înainte, pentru ca atunci cand procesul cunoaşterii a înaintat cunoştinţele anterior dobândite să stea la dispoziţie [...] Limbajul fixează şi consolidează cunoştinţele discursive: fără limbaj, ele ar curge şi ar dispărea fără urmă.” ²

Discursivitatea pare a fi o trăsătură proprie ştiinţelor, şi improprie teologiei. Nici ştiinţa nu este însă în întregime discursivă, după cum nici teologia nu este în întregime nediscursivă, putem vorbi mai curând de grade de discursivitate diferite. Constatăm că există ştiinţe care par a fi mai discursive decât altele (cu cât o disciplină ştiinţifică acceptă o formalizare matematică mai completă, cu atât este mai discursivă), după cum există momente de discursivitate mai evidente decât altele în cadrul aceleiaşi ştiinţe (în fizică, formalizarea matematică a unei descoperiri fizice este un gest de discursivitate forte faţă de momentul de tip pătrundere prin intuiţie prin care cercetătorului i se înfăţişează o rezolvare a problemei şi care cere gestul ulterior al verificării printr-o formalizare la nivel logic şi conceptual). Deopotrivă, gestul teologiei este prin excelenţă nediscursiv (împărtăşirea din prezenţa lui Dumnezeu nu este la nivelul intelectului, ci fiinţial, cu toată fiinţa, traducându-se ulterior la nivel de impresii, gânduri, concepte), dar o anume discursivitate este inerentă teologiei (spre exemplu, teologiei de expresie academică, cum este cazul ştiinţelor biblice, a exegezei ca metodă istorico-critică de analiză a textului, sau al arheologiei biblice). De semnalizat excesul de discursivitate în teologie prin gestul scolasticii care formaliza discursul teologic la nivel logic, propunându-se o apologetică a „demonstrării” existenţei lui Dumnezeu prin categorii logico-filosofice.

Bibliografie: 1. Nicolae Bagdasar, Teoria cunoştintei, ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1995, p. 229; Ibidem, p. 229.

A se vedea şi: limbaj, cunoaştere.