mistagogie

[teologie] (din gr. mystagogia = iniţiere în mistere)

„Mărturisesc că nu voi spune toate cele descoperite de acel bătrân în chip tainic (este vorba de sfântul Dionisie Areopagitul, n.n); nici cele spuse, cum au fost înţelese şi înfăţişate de el. Căci acela, pe lângă că era [...] dascăl a toată învăţătura, prin bogăţia virtuţii şi prin osteneala îndelungată şi pricepută cu cele dumnezeieşti, se făcuse slobod de lanţurile materiei şi de închipuirile ei. Ca urmare, avea mintea luminată de razele dumnezeieşti şi de aceea, în stare să vadă îndată cele ce nu se văd de cei mulţi. [...] Eu voi înfăţişa numai câte păstrez în amintire şi câte pot să înţeleg, în chip mai întunecos, dar cu evlavie, prin harul lui Dumnezeu, care luminează cele întunecoase.” ¹

Este mărturia sfântului Maxim Mărturisitorul, în prefaţa Mistagogiei sale, referitoare la felul în care înţelegea să înfăţişeze celorlalţi cele primite ca înţelegere din partea lui Dumnezeu prin propria sa experienţă, respectiv ca urmare a predaniei Părinţilor celor învăţaţi de Dumnezeu prin viaţa de rugăciune. Mărturia creştină este prin excelenţă cea a unei experienţe făcute posibile prin harul dumnezeiesc, iar condiţia înţelegerii este cea a curăţirii inimii. Cel învăţat în tainele lui Dumnezeu este învăţat nu atât printr-un fel de gnoză de tip iniţiere în cunoştinţe, accesibilă de altfel şi celor purtători de patimi, cât prin gestul mistagogic de despătimire care curăţă omul lăuntric şi îl face permeabil prezenţei luminoase şi dătătoare de înţelegere a lui Dumnezeu în om. Descoperirea creştină este împărtăşire la nivel de duh şi nu de informaţie. În acest demers, exercitarea paternităţii duhovniceşti este esenţială:

„Cel care urcă prima dată pe munte trebuie să urmeze un traseu marcat: are nevoie de o călăuză, de un însoţitor, de cineva care a urcat deja această culme şi cunoaşte drumul. Acesta este rolul „avvei” sau al părintelui duhovnicesc, gheron la greci, stareţ la ruşi, cuvinte care în ambele limbi înseamnă bătrânul.”²

Mistagogia creştină reprezintă călăuzirea părintească care prelungeşte iconic către noi paternitatea lui Dumnezeu-Tatăl, călăuzire pe teritoriul minunat al tainelor lui Dumnezeu celor împărtăşite oamenilor de către ucenicii lui Hristos în urma îndemnului de după Înviere al Acestuia:

„[...] mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (Mt. 28, 19-20).

Acest îndemn poartă cu sine o energie dumnezeiască – har care îl face lucrător, poartă „amin”-ul dumnezeiesc care îl (con)sfinţeşte a fi lucrător în conlucrare cu gestul de răspuns al omului la apelul dumnezeiesc. Este un îndemn mistagogic, de iniţiere în Taină, în Taina cu care Însuşi Hristos îmbracă lăuntric persoana umană. Deopotrivă, este un îndemn pedagogic, de transmitere a unei învăţături. Domnul este foarte precis cu acest cuvânt: este „poruncă”, şi priveşte nu doar câte ceva din cele pe care El le-a încredinţat ucenicilor, ci „toate”, „toate câte v-am poruncit vouă”(Mt. 28, 20). Universalitatea îndemnului lui Hristos este grăitoare, în măsura în care se referă la „toate câte v-am poruncit”, la „toate neamurile”, şi El va fi cu noi în „toate zilele” până la sfârşitul veacului (Mt. 28, 19-20). Mistagogia creştină poate fi înţeleasă în acest context ca descoperire a plenitudinii devenirii întru Hristos prin participare la plenitudinea pe care o pot trăi lăuntric cei care caută a se umple de prezenţa lui Dumnezeu. Iar chemarea este universală, antinomică oricărei egoiste chemări care ar privi doar pe câţiva iniţiaţi. Mistagogia creştină poartă chipul generozităţii dumnezeieşti care cheamă „pe tot omul la mântuire”. De altfel, preocupaţi până la o profundă ardere lăuntrică care făcea din ei adevărat „rug aprins” nemistuit, doritori până la jertfa de sine de împreună-gustarea Tainei lui Hristos cu tot omul doritor de Dumnezeu, Părinţii s-au străduit să dăruiască prin însăşi viaţa lor, tuturor celor însetaţi de cunoaştere, reperele necesare mântuirii în gest de predanie care aşează pe om în prezenţa lui Hristos cel prezent „până la sfârşitul veacurilor”:

„A transmite predania creştină înseamnă mai mult decât a transmite nişte informaţii. Cuvântul lui Dumnezeu este „Foc arzător”! A trasmite predania creştină înseamnă a fi purtător al unei binecuvântări, al unei harisme care face din viaţa omului un Rug Aprins.” ³

Departe de a cere lecturarea anamnetică a informaţiilor unui „nou testament”, predania lui Hristos este „noul legământ” dintre Dumnezeu şi om pecetluit prin însăşi Taina Întrupării şi Învierii Domnului. Iniţierea creştinului presupune deci gestul morţii şi învierii sale prin botez, moment de reconfigurare lăuntrică după legea harului şi deopotrivă gest de lepădare (şi deci început de tămăduire) a rănii grozave pe care firea umană o poartă în urma păcatului. În virtutea botezului, tot gestul Bisericii adresat creştinului este mistagogic. Există însă şi unele gesturi teologice mai pronunţat mistagogice în măsura în care printr-un demers similar izomorfismului matematicii, cel care relaţionează două structuri complexe într-un mod în care fiecărei părţi a unui structuri îi corespunde o parte similară în cealaltă structură, de o manieră în care corespondenţa reliefează roluri similare îndeplinite în respectivele structuri, explicaţiile mistagogice reliefează analogii care oferă credinciosului posibilitatea intuirii lucrurilor adânci, nefamiliare ca unele aflate dincolo de posibilităţile obişnuite de înţelegere, făcute accesibile prin cele familiare, curente:

„[...] sfânta Biserică a lui Dumnezeu este om, având ca suflet ieraticonul, ca minte, dumnezeiescul altar şi ca trup, naosul. Astfel, ea este chip şi asemănare a omului făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Prin naos scoate la înfăţişare, ca prin trup, înţelepciunea practică; prin ieraticon, ca prin suflet, tălmăceşte cunoaşterea naturală; iar prin altar, ca prin minte, străbate la cunoaşterea tainică de Dumnezeu, la teologia mistică. Dar şi invers, omul este o biserică tainică. Prin trup iradiază, ca printr-un naos, partea făptuitoare a sufletului în împlinirile poruncilor prin înţelepciunea practică; prin suflet, aduce, ca printr-un ieraticon, lui Dumnezeu, folosindu-se de raţiune în cunoaşterea naturală, sensurile desprinse din simţuri, după ce a depărtat de la ele în duh tot ce-i material şi necurat; iar prin minte, ca printr-un altar, cheamă tăcerea prealăudată a ascunsei şi necunoscutei grăiri a Dumnezeirii, cea din adâncurile nepătrunse, prin altă tăcere, grăitoare şi prea răsunătoare. În felul acesta se împreună cu ea prin cunoaşterea tainică de Dumnezeu, cât e îngăduit omului, devenind astfel ceea ce se cuvine să devină cel ce s-a învrednicit de sălăşluirea lui Dumnezeu şi a fost însemnat de razele atotluminoase.” ⁴

Bibliografie: 1. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mistagogia – cosmosul şi sufletul, chipuri ale Bisericii, ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 11; 2. Kallistos Ware, Împărăţia lăuntrică, ed. Christiana, Bucureşti, 1996, p. 61; 3. Florin Caragiu, Cuvânt introductiv – În căutarea Rugului Aprins, în : Părintele Philoteos Pharos, Înstrăinarea Ethosului creştin, ed. Platytera, Bucureşti, 2004, p. 19; 4. Sfântul Maxim Mărturisitorul, op. cit., p. 18.

A se vedea şi: mistic, Biserică, îndumnezeire.