determinism

[ştiinţă]

Termenul de determinism¹ a fost introdus în limbajul filosofiei ştiinţei de Claude Bernard în 1865. În lucrarea Principiile medicinii experimentale el asociază determinismul cu un principiu metodologic prin care experimentele ştiinţifice sunt făcute pentru a legitima o idee preconcepută. Cuvântul determinism este mai vechi în filosofia germană, având ascendenţă teologică şi fiind legat de predestinare. În Teodiceea, Leibniz utilizează cuvântul determinare. Kant foloseşte cuvântul determinism în lucrarea Religia în limitele raţiunii naturale (1793).

Cartea lui Claude Bernard face referire la lucrarea matematicianului şi astronomului Simon Laplace, Eseu filosofic despre probabilităţi. Laplace generalizează legile fizicii clasice ale lui Newton, atât în cosmologie, dar şi în viaţa oamenilor. Aceste legi guvernează întreaga existenţă a universului şi a omului. Totul are o cauză mecanică. Prin identificarea acestei cauze se poate stabili traiectoria fiecărui punct material (şi implicit a oricărui sistem) astfel încât se poate predetermina totul. Astfel se ajunge la o gândire deterministă generalizată care înlocuieşte filosofia naturală a lui Newton. Simon Laplace, plecând de la această teză deterministă, afirmă puterea de a prevedea orice pentru ştiinţă. De asemenea ştiinţa posedă o cunoaştere certă, bazată pe enunţuri formale dublate de experimente empirice.

Aceste poziţii epistemologice sunt întărite de procesul unificator de matematizare a ştiinţelor. Determinismul de tip laplacian afirmă caracterul integral mecanic al cauzalităţii. Fizica cuantică şi mutaţiile epistemologice din paradigma ştiinţei contemporane au spulberat poziţia deterministă a lui Laplace. Această poziţie deterministă conducea la autosuficienţă, transformând ştiinţa în scientism. Gaston Bachelard arată că utilizarea instrumentelor în cadrul experimentului ştiinţific modifică prin interacţiunea subiect-obiect reprezentarea realităţii. Din acest punct de vedere, fizica este o ştiinţă mediată, apropiindu-se de o reprezentare asupra lumii, dar fără s-o determine cu exactitate. Inclusiv reprezentarea deterministă care se considera certă nu este decât o imagine construită a lumii. Karl Popper respinge determinismul ştiinţific plecând de la logică: este contradictoriu să prezicem ştiinţific dezvoltarea viitoare a cunoştinţelor noastre.

Astăzi, prin multiple direcţii de cercetare din diferite domenii, iluzia deterministă este depăşită în epistemologia ştiinţifică. Fizica stărilor de haos şi de turbulenţă, termodinamica non-liniară, matematica structurilor disipative, teoria fractalilor arată că nu este posibilă o predeterminare plecând de la stările iniţiale ale unui sistem fizic. Complexitatea asumată de ştiinţă presupune depăşirea poziţiei reducţioniste existente în determinism.

Dinamica neliniară (asociată practic cu teoria haosului) de astăzi înlătură practic determinismul reducţionist.

„Descoperirea haosului ne-a revelat neînţelegerea fundamentală a relaţiei dintre cauză şi efect: noi nu înţelegem relaţiile dintre reguli şi comportarea pe care acestea le generează. Eram obişnuiţi să credem că, pornind de la cauze deterministe, trebuie să ajungem la efecte regulate, dar acum vedem că aceste cauze pot produce efecte flagrant neregulate, care pot fi confundate uşor cu efectele de tip aleator. Ne-am obişnuit să credem că nişte cauze simple trebuie să producă nişte efecte simple (ceea ce implica faptul că efectele complexe trebuie să aibă cauze complexe), dar acum ştim că efectele complexe pot avea şi cauze simple. Înţelegem că a cunoaşte regulile nu este acelaşi lucru cu a fi capabili să prezicem comportarea viitoare a sistemului.” ²

Bibliografie: 1. Dominique Lecourt, Déterminisme, în vol. Dictionnaire d’historie et philosophie des sciences (sous la direction de Dominique Lecourt), ed. Quadrige/Puf, Paris, 1999, pp. 299-302; 2. Ian Stewart, Numerele naturii, ed. Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 131.

A se vedea şi: nedeterminare, cauzalitate.