propoziţie

[ştiinţă]

Propoziţia şi-a găsit loc în instrumentarul conceptual şi noţional specific gestului ştiinţific prin intermediul logicii. Istoric, premisa acestui fapt o constituie perspectiva aristoteliciană care pornea de la observaţia că

„[...] gândirea şi limba corespund, că deci pornind de la structura limbii se pot trage concluzii privind structura realităţii. Pentru a ajunge la cunoaştere este necesar, prin urmare, să cercetăm şi să cunoaştem exact legile gândirii care conduc la ea. [...] logica este ştiinţa care se orientează dupa limba şi formele ei. Printre elementele ei cele mai importante se numără noţiunea, propoziţia, silogismul şi demonstraţia.” ¹

Ce este propoziţia? Definim ca propoziţie un enunţ care reuneşte (cel puţin) un subiect şi un predicat :

„ [...] Expresia „un drum lat de doi metri” nu este o propoziţie. Abia „este” o transformă în propoziţie: „drumul este lat de doi metri”. Propoziùia este expresia unei stri de fapt. O noţiune nu este nici adevrată, nici falsă. Adevărul constă nu în lucruri, ci în judecata emisă asupra lor, în gândire. Propoziţia trece dincolo de noţiune, cuprinde nu doar fiinţa unui lucru, ci şi realitatea acestuia.” ²

Matematizarea treptată a logicii va da naştere „propoziţiei matematice”, respectiv formalizarea matematică a limbajului ştiinţei va permite transformarea propoziţiei într-o unealtă de lucru de bază în dezvoltarea gândirii şi argumentării ştiinţifice. Logica matematică, spre deosebire însă de logica curentă, propune o manipulare a propoziţiilor fără a se preocupa (neapărat, sistematic) de verificarea experimentală a adecvării enunţului propoziţiei cu realitatea empirică; cel mai adesea propoziţia devine recipientul unei valori de adevăr deductibile prin gest (strict) logic, şi nu prin experiment:

„Logica, în sensul său cel mai strict, consistă într-o reducere a tot obiectul de gândire la un conţinut minim, care este prezenţa sau absenţa, şi în mod corelativ pentru propoziţia care semnifică acest obiect, adevărul sau falsul. Regulile raţionamentului logic garantează deci construcţia unei propoziţii, pornind de la o alta, prin conservarea valorii de adevăr a propoziţiei de origine, şi în consecinţă garantând că nu vom putea infera o propoziţie în acelaşi timp adevărată şi falsă. Această legislaţie de inferenţe a fost formulată în multiple feluri în cursul istoriei logicii după nivelul de complexitate ales pentru a descrie propoziţiile. La Aristotel este silogistica cea care reglează manipularea propoziţiilor comportând o structură internă, cu un subiect şi un predicat, şi combinând două propoziţii primitive pentru a obţine o concluzie adevărată. Regulile sunt destul de complicate, dar ideea de inferenţă logică persistă. De asemenea, există logica stoiciană care se bazează pe o relaţie fundamentală de implicaţie între propoziţii, de data aceasta (rămase) neanalizate. Şi încă, începând cu secolul nouăsprezece, odată cu Frege, există calculul propoziţional de inspiraţie stoiciană care introduce ca termeni ai unui limbaj logic de simboluri propoziţii vide de un conţinut altul decât adevăr sau falsitate şi simboluri pentru operaţii de bază, de exemplu negaţia sau implicaţia, [...] simboluri pur formale.” ³  

Logica matematică actuală se ocupă cu descoperirea valorii de adevăr („adevărat” sau „fals”) a unor propoziţii obţinute prin dezvoltare logică pornind de la alte propoziţii a căror valoare de adevăr iniţială ne este cunoscută, pe baza operării cu operaţii logice exprimate prin operatori simbolici (conjuncţia – „şi”, disjuncţia – „sau”, negaţia – „non”, implicaţia – „dacă ..., atunci ...”, echivalenţa, şi aşa mai departe). Dacă pentru Wittgenstein a înţelege sensul unei propoziţii înseamnă a ştii „cum se poate ajunge la decizia dacă este adevărată sau falsă”, este de remarcat că, în sens larg, în ceea ce priveşte enunţurile, propoziţiile ştiinţelor (fie ele formalizate matematic), criteriul empiric al verificării nu este întotdeauna posibil. În cazul propoziţiilor universale, pentru care ne putem trezi în situaţia de a putea verifica numai cazuri particulare, Karl Popper aşează falsifierea în locul verificării (experimentele sunt, în această perspectivă, tentative de contestare).

Bibliografie: 1. Maria Fürst, Jürgen Trinks, Manual de filozofie, ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 46; 2. Ibidem, p. 48; 3. Gilles Gaston Granger, Rationalité et raisonnement, în: Qu’est que la vie ? - Université de tous les savoirs, sous la direction d’Yves Michaud, Editions Odile Jacob, iunie 2000, vol. I, p. 216; 4. Maria Fürst, Jürgen Trinks, op. cit, p. 101.

A se vedea şi: formalism/formal, axiomă, propoziţie.