simbol

(din gr. symbolon = fiecare dintre jumătăţile unei monezi, inel sau alt obiect, pe care doi greci o rupeau ca dovadă a unei înţelegeri - de afaceri, de ospitalitate - încheiate între ei; gaj; semn de recunoaştere)

[ştiinţă]

Odată cu modernitatea, ştiinţa utilizează mărimi cuantificabile prin care să poată descrie cu maximă rigoare fenomenele investigate. În acest context, simbolurile devin uneltele de lucru care să permită identificarea unor mărimi fizice, respectiv a relaţiilor sau operaţiilor care pot avea loc între diferitele mărimi. Matematica, fizica, chimia, astronomia, electronica, informatica sunt astfel domeniile unde utilizarea simbolului este cea mai răspândită.

Prezentăm câteva exemple de simboluri : în matematică + (semnifică operaţia de adunare), - (semnifică operaţia de scădere). În chimie se utilizează combinaţii de litere şi cifre pentru elementele chimice: CO₂ – dioxidul de carbon, H₂O – apa. În electronică sunt utilizate litere pentru mărimile fizice : U – tensiunea, I – intensitatea curentului.

[teologie]

Atât simbolul teologic cât şi cel ştiinţific ne pun în faţa unei realităţi care evocă o alta aflată „în spatele” celei dintâi, şi accesibilă prin aceasta. Diferenţa între cele două consistă în faptul că în timp ce simbolul ştiinţific este cel mai adesea univoc, cel literar, şi prin extensie, cel teologic, se arată polisemantic. Simbolul ştiinţific este cel mai adesea un semn grafic (combinaţie de litere şi/sau cifre, uneori „cuvânt de cod”, uneori imagine) în timp ce simbolurile literar și teologic sunt realităţi care ţin mai curând de imagine (lucrează prin analogie), și respectiv de imagine-icoană, mergând până la a fi expresie a manifestării proprii persoanei umane.

Succesul simbolului in cadrul genului literar se datorează în primul rând forţei sale de sugestie. Simbolul nu este util la nivelul sensului strict literal, ci tocmai prin depăşirea acestuia:

„O înţelegere literală a simbolului îl transformă într-o noţiune statică, moartă, fără nici o funcţie de valoare. Suntem obligaţi să acceptăm o relativizare a privirii care ne îngăduie să cuprindem numărul indefinit de aspecte ale unui simbol. Această relativizare nu poate fi prezentă decât dacă simbolul este conceput în mişcare şi dacă este trăit de cel care se afundă în semnificaţia lui. Numărul indefinit de aspecte ale unui simbol nu înseamnă deloc că simbolul este imprecis, vag sau ambiguu”¹.

Fata de literatură, teologia adaugă simbolului o dimensiune personală. Rostul simbolului, de „a uni două realităţi ontologic distincte”, îşi găseşte aici cea dintâi şi mai profundă expresie în existenţa Mântuitorului, om-Dumnezeu, Cel care uneşte în Sine două naturi ontologic distincte, umană şi divină, într-o singură persoană. Înţelegerea acestui simbol de către om se face prin participare la realitatea divino-umană pe care Hristos o descoperă lumii. El este puntea prin care umanul se împărtăşeşte de divin. În acest sens, simbolul Hristos este unire fără amestecare sau alterare, în persoana Mântuitorului firea umană rămânând umană iar cea divină rămânând divină. Simbolul teologic nu ţine doar de o unire conceptuală, ci invită şi călăuzeşte către o participare la o realitate care se cere împropriată la nivel personal. Simbolul luminează înţelegerea printr-o deschidere, fapt care determină pe Mircea Eliade să vadă în ele „un fel de hierofanii pentru că relevă o realitate sacră pe care n-o poate descoperi nici o altă manifestare”².

Simbolul modelează la nivel creativ şi conceptual prin inspiraţia dată de lucrarea harului, stimulând cunoaşterea prin imagini cu o puternică forţă de sugestie şi favorizând astfel pătrunderea teologică. Există multe simboluri aparţinând diferitelor culturi şi asumate creator în creştinism. Iată câteva dintre ele: calea sau drumul, scara, muntele, fântâna, izvorul, pescuitul. Evanghelia vorbeşte de calea luminii şi a întunericului (Mt. 7, 13-14; I In. 1, 5-7). Epistola lui Barnaba la fel. Didahia celor doisprezece apostoli, unul dintre cele mai vechi texte creştine, vorbeşte de calea vieţii şi a morţii. Există deopotrivă sintagma calea de mijloc, menită să ilustreze acea cumpănă înţeleaptă între zelul exagerat şi ezitarea şi lenea de a asuma drumul mântuirii. Simbolul podului exprimă necesitatea medierii între două zone de realitate distincte şi separate printr-o ruptură de nivel – creatul şi necreatul. Podul uneşte ţărmurile între care se află o prăpastie. În această perspectivă, preoţia reprezintă prin excelenţă meseria de constructor de pod, după modelul Mântuitorului care este dumnezeiescul pontifex, făcător de pod între dumnezeire şi umanitate. Un alt fel de pod, de data aceasta pe verticală, este scara. Scara presupune trepte, creştere gradată, efort de a învinge gravitaţia păcatului, a teluricului. Prin parcurgerea ei, trupescul se înduhovniceşte. În celebra sa carte Scara raiului, Ioan Scărarul descrie sub forma unei scări treptele desăvârşirii creştine. Treptele urcate semnifică configurarea omului prin câte o virtute. În aceeaşi perspectivă, muntele ca simbol însemnă efort ascensional, precum şi alegerea unor căi mai mult sau mai puţin pieptişe, bătătorite sau nu, respectiv prezenţa marcajelor puse de cei care au parcurs înainte drumul şi care se manifestă în viaţa creştină prin intermediul paternităţii duhovniceşti. Fundamentală pentru creştin este apropierea de vârf, care este ţinta desăvârşirii creştine, având grijă de a nu se lăsa ispitit de uşurinţa pătimaşă a coborârii ori a căderii.

Bibliografie: 1. Basarab Nicolescu, Noi, particula şi lumea, ed. Polirom, 2000, p. 174; 2. Mircea Eliade, Traité d’histoire des religions, Paris, 1975, p. 375; 3. Nicolae Corneanu, Patristica mirabilia – pagini din literatura primelor veacuri creştine, ed. Polirom, Bucureşti, 2001, pp. 253-307.

A se vedea şi: model.