Science et Religion

discontinuitate

Rechercher dans les définitions (terme ou expression)
Commence par Contient Terme exactSe prononce comme
Tout A B C D E F G H I J K L M N O P Q R S T U V W X Y Z
Terme Définition
discontinuitate

[ştiinţă]

Principiul discontinuităţii este caracteristic gândirii ancorate într-o tradiţie religioasă care postulează existenţa distincţiilor calitative. Discontinuitatea ca fractură epistemologică permite dezvoltarea unei cunoaşteri care operează cu o logică paradoxală, pledând pentru o teorie unificatoare dar în care se păstrează distincţiile. Unitatea nu înseamnă uniformitate, deoarece în cunoaştere se păstrează principiul ierarhiei specific pentru gândirea religioasă. Discontinuitatea ontologică fundamentală se regăseşte în distincţia dintre necreat şi creat. Apoi la nivelul lumii create, principiul discontinuităţii asigură existenţa unor realităţi distincte calitativ.

Fizica cuantică recuperează în planul epistemologiei ştiinţifice principiul discontinuităţii şi prin aceasta favorizează relaţionarea cunoaşterii ştiinţifice cu gândirea religioasă. Cuanta implică existenţa discontinuităţii, a transmiterii energiei în mod discontinuu. Cunoaşterea fundamentată pe principiul discontinuităţii nu este o evidenţă specifică gândirii analitice şi discursive. Ea nu este o expresie a unei cunoaşteri conceptuale, ci a unei intuiţii izvorâte din imaginarul unui străfund de existenţă. Discontinuitatea afirmată de fizica cuantică pune în discuţie în cadrul epistemologiei ştiinţifice întregul eşafodaj al realismului clasic caracterizat prin cauzalitate locală, determinism univoc, obiectivitate neutră, atribute fundamentate de principiul continuităţii.

Discontinuitatea operează cu distincţii calitative. Gândirea mitică şi religioasă este structurată pe un simbolism religios în care valenţele principiului discontinuităţii sunt valorificate din punct de vedere epistemologic şi existenţial. Discontinuitatea ancorată în Tradiţie generează o cunoaştere orientată şi calitativă. În felul acesta se depăşeşte înţelegerea cantitativă a ştiinţei.

Fizica cuantică asumă discontinuitatea, deschizînd astfel epistemologia ştiinţifică spre cunoaşterea calitativă care conduce către interogaţii existenţiale, depăşind poziţia deterministă.

”Martor al unei ordini absolute, statice şi imuabile, omul de ştiinţă nu mai putea fi, ca altădată, un filosof al naturii - el era obligat să devină un tehnician al cantitativului. Instituirea fizicii cuantice, în zorii secolului XX, a arătat întreaga fragilitate a unei asemenea paradigme. Fizica cuantică a demonstrat lipsa de fundament a credinţei oarbe în continuitatea, în cauzalitatea locală. Discontinuitatea îşi făcea intrarea pe poarta regală - aceea a experienţei ştiinţifice. Cauzalitatea locală făcea loc unui concept mai fin, de cauzalitate globală, spre groaza reducţioniştilor care trăiau coşmarul renaşterii vechiului concept de finalitate. Obiectul era înlocuit de relaţia, interacţiunea, interconexiunea fenomenelor naturale. În fine, conceptul clasic de materie era înlocuit de conceptul infinit mai subtil de substanţă-spaţiu-timp-informaţie. Atotputernicia substanţei, piatra de încercare a reducţioniştilor din toate timpurile, era spulberată. Substanţa constituie, pur şi simplu, una dintre faţetele posibile ale materiei.” 1

Bibliografie: 1. Basarab Nicolescu, Noi, particula şi lumea, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 137-138.

A se vedea şi: continuitate, discret.