ecumenism

[teologie] (din gr. oikoumene = pământul locuit, lumea)

Ecumenismului mărturisit de Ortodoxie îi este paradigmatic momentul Cincizecimii. Atunci are loc pogorârea Duhului Sfânt în chip de limbi de foc peste comunitatea rugătoare, pe care o sfinţeste şi o întemeiază harismatic ca Trup al lui Hristos – Biserica. „Îmbrăcaţi cu putere de Sus”, botezaţi cu focul revărsat de Duhul Sfânt, trăind „beţia” încredinţării Împărăţiei în inimile lor şi purtaţi de iubirea cu care inimile lor ardeau pentru Hristos, apostolii vor ieşi curajoşi în lume pentru a-L propovădui pe Hristos tuturor, până la marginile pământului (oikoumene). Momentul marchează harismatic începutul misiunii Bisericii ca „frământătură” chemată să ducă la „dospirea” lumii întregi, a universului întreg a cărui vocaţie eshatologică este de a deveni „cer nou şi pământ nou”. Erau de faţă oameni veniţi din toate colţurile imperiului, „bărbaţi cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer” (In. 2, 5), „parţi şi mezi şi elamiţi şi cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi în Capadocia, în Pont şi în Asia, în Frigia şi în Pamfilia, în Egipt şi în părţile Libiei cea de lângă Cirene, şi romani în treacăt, iudei şi prozeliţi, cretani şi arabi” (Fapte 2, 9-11). Prezenţa oamenilor formaţi în culturi diferite, cu moduri de înţelegere diferite, nu va constitui nici un obstacol în faţa unităţii aduse cu putere în inimile lor de Însuşi Duhul Sfânt. Cu toţii se vor regăsi „pătrunşi la inimă” (Fapte 2, 37), trăind un haric „împreună” ca unitate a iubirii în jurul lui Hristos şi bucurându-se de plinătatea darului Duhului care făcea neputincioase toate barierele lingvistice şi culturale. Prin Duhul Sfânt, unitatea Bisericii era trăită ca darul întâlnirii autentice cu Hristos, despre Care Însuşi Duhul dădea mărturie în inimile lor. Iar corecta raportare la Hristos purta garanţia Duhului, a Cărui tâlcuire-erminie de înţelegere duhovnicească în inimi nu numai că nu îngăduia culturalului să se amestece cu descoperirea dată de Sus (gest de nepermisă amestecare de competenţe, omenească şi dumnezeiască, şi care va duce mai târziu în istorie la degenerarea către confesionalitate, adică la a confesa, mărturisi, avea o credinţă în Dumnezeu diferită de cea ortodoxă), dar dădea mărturia vocaţiei transculturale a teologiei, chemate să fertilizeze bogăţia oricărei culturi prin darul dintru Înălţimi. Se adaugă astfel dimensiunii orizontale a culturii omului cea verticală, ascensională, către Dumnezeu.

Prin Cincizecime, ecumenismul Ortodoxiei constituie deopotrivă mărturia ortodoxiei ecumenismului propovăduit de Biserică, întrucât adevărata întâlnire cu Hristos, şi apoi vestirea Lui lumii întregi, este posibilă doar întru (re)cunoaşterea Sa prin Duhul Sfânt, în Biserică. Hristos, veşnic acelaşi, poate fi întâlnit real în orice epocă şi cultură prin lucrarea harului. Raportarea la El reală, autentică, pentru a fi cu adevărat o raportare din interior, nu se poate face însă decât printr-o cultură a Duhului, în sensul minunatei intuiţii a părintelui Rafail Noica. Hristos trebuie descoperit „cu ochii lui Dumnezeu”, iar Duhul Sfânt are misiunea acestei descoperiri printre oameni odată cu pogorârea Sa la Cincizecime şi cu întemeierea văzută a Bisericii. Hristos nu poate fi afirmat ca Fiu al lui Dumnezeu decât întru Duhul Sfânt, prin descoperire dumnezeiască şi nu prin cugetare culturală autonomă lumii create – „sufletul dintr-o dată vede pre Domnul şi Îl recunoaşte [...] în Duhul Sfânt se cunoaşte Domnul, şi Duhul Sfânt umple întreg omul: şi sufletul, şi mintea, şi trupul. Aşa se cunoaşte Domnul, şi în cer, şi pe pământ”, spune sfântul Siluan Athonitul¹. Cultura Duhului este răspunsul lui Dumnezeu la babilonia culturilor lumii. Reflectarea lui Dumnezeu în atâtea şi atâtea faţete – care, departe de a reprezenta o „îmbogăţitoare” diversitate culturală, ascund cel mai adesea neputinţa sesizării adevăratului chip dumnezeiesc, urmare a teologhisirii nevolnice cugetate autonom şi prin inimă opacificată de păcat, atât de departe de acel „fericiţi cei curaţi cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu” - îşi găseşte soluţia reală în momentul Cincizecimii, moment al unirii limbilor şi culturilor întru Unul Duhul Sfânt, fără alterare sau nivelare, întărite lăuntric de un suflu proaspăt, dumnezeiesc, regenerator şi unificator. Duhovnicia este transculturală, nepartizană faţă de culturile veacului, dar deopotrivă unificatoare fără a fi depersonalizantă şi nivelatoare, întrucât omul format în orice cultură găseşte în Hristos, în întâlnirea autentică cu El, răspunsul la întrebările sale existenţiale. Or, numai întâlnirea autentică cu Hristos face posibilă mărturisirea Lui mai departe, lumii întregi. Iar ecumenismul Cincizecimii este prelungit în chip firesc în Biserică prin prezenţa lui Hristos până la sfârşitul veacurilor, în dăruirea Sa euharistică. Prin liturghie, repetată la infinit Pogorâre a Duhului în chip de limbi de foc peste comunitatea rugătoare şi peste darurile destinate prefacerii, ecumenismul Bisericii nu este altul decât prelungirea momentului Cincizecimii, vestirea lui Hristos cel întâlnit realmente prin împărtăşire, liturgic, lumii întregi. De remarcat în acest context diferenţa esenţială dintre ecumenismul Bisericii şi ceea ce propune mişcarea ecumenică contemporană, cea care la origine a fost o dorită, dinspre protestantism, „mişcare de refacere a unităţii văzute a Bisericilor divizate de-a lungul istoriei, datorită factorilor teologici şi neteologici, pe calea acordurilor şi dialogului teologic, a mărturiei comune, a cooperarii şi asistenţei reciproce” ², şi a reprezentat încercarea „confesiunilor ieşite din Reforma secolului al XVI-lea de a relua dialogul cu Bisericile istorice, tradiţionale.” ³

Această încercare poate fi văzută ca o mărturie a căutării de identitate în interiorul protestantismului, care trăieşte tragedia unui creştinism „eliberat” de o parte din trăsăturile sale esenţiale. Atât la nivel de metodă (prin doritele reuniuni, declaraţii, rugăciuni în comun), cât şi ca obiectiv (unitatea, dar întru ce?), mişcarea ecumenică propune sublinierea cu precădere a „ceea ce ne uneşte” şi trecerea sub tăcere, prin neglijare voită, în numele „iubirii”, „a ceea ce ne separă”. Dar oare intersectarea doctrinei Bisericii Ortodoxe cu ceea ce mai rămâne în protestantism prin abandonarea în trecut (şi constituie „ ceea ce ne separă” astăzi, pentru că lipseşte din sânul protestantismului,) a preoţiei sacramentale, a tainei euharistiei, a venerării Maicii Domnului, nu este echivalentă unui gest sinucigaş pentru ortodocşi, de „protestantizare” a Bisericii, de ratare a chipului său autentic? Oare aceasta să fie cheia unităţii creştinilor, intersectarea în ceea ce a mai rămas ca aparţinând tuturor în urma gestului de desfigurare a creştinismului propus de Reformă faţă de chipul în care creştinii s-au mântuit de-a lungul veacurilor, şi dintru început? Ortodoxia a spus întotdeauna „nu” acestei propuneri, văzând în unirea cu Hristos prin Tainele Bisericii adevărata şi autentica unitate la care cheamă Însuşi Hristos neamul omenesc. Unit cu Hristos înseamnă să fiu parte din Trupul Său – Biserica.

„Una este dialogul ecumenic şi alta este dialogul ecumenist. Ca Biserică Ortodoxă, noi putem fi în dialog cu reprezentanţii lumii, rămânând neclintit credincioşi, până la iotă, învăţăturii noastre ortodoxe şi nefăcând pogorăminte în sensul diluării vinului nostru cu apă pentru a ajunge la unitate cu ceilalţi. Acest lucru îl fac ecumeniştii.” ⁴

Biserica este ecumenică întâi de toate prin însăşi liturghia sa. Biserica se roagă continuu pentru unitate. Biserica este ecumenică prin mărturia dată lumii întregi (oikoumene) privind natura adevărată a creştinismului trăit la cotele sale maxime de către cei care ajung la sfinţenie, azi ca şi întotdeauna în istorie. Sfinţii dau mărturia cea mai autentică în Biserică. Lecturarea critică însă a acestor mărturii în cheie de lectură rigorist hiperdefensivă, fie şi în numele ortodoxiei, poate duce la dezastroase căderi din ortodoxie, în măsura în care „diavolul exploatează acest devotament către Dumnezeu al unor creştini şi are loc schismă în trupul Bisericii. Una este să-ţi exprimi dezacordul cu o mişcare a Bisericii şi alta este să condamni din pricina aceasta pe conducătorii Bisericii şi astfel să te afli în afara ei.”⁵

Cum poate fi trăită dimensiunea ecumenică la nivel personal? Întâi de toate ca gest de Cincizecime trăită lăuntric, prin încredinţarea lăuntrică lui Dumnezeu în gestul rugăciunii. Adunarea în rugăciune unifică interior pe om din toată babilonia gândurilor dispersate, şi îl face un singur cuget şi o singură dorire a inimii prin puterea de viaţă făcătoare a unei adevărate Cincizecimi lăuntrice. Contemplarea lăuntrică începe însă nu prin cunoştinţe, ci prin gestul pocăinţei, al convertirii lăuntrice. Miră astăzi oare faptul că sfântul Grigorie Palama adresa la vremea sa poporului creştin o omilie pe care o regăsim astăzi cu titlul „La pogorârea şi trimiterea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii. Despre pocăinţă”?⁶ Nu este aici tocmai semnul explicit al legăturii dintre gestul pocăinţei, care coboară pe om din înălţarea bolnăvicioasă a propriului eu (produsă prin mândrie), şi urmarea acestui gest, gustarea harului dumnezeiesc, adevărată Cincizecime? În creştinism, pocăinţa este terenul fertil pregătitor Cincizecimii :

„A-şi vedea propriul păcat constituie începutul contemplării. Neapărat trebuie subliniat (spune arhimandritul Sofronie Saharov, un trăitor contemporan al luminii necreate, şi considerat de mulţi un al doilea sfânt Grigorie Palama, n.n) că aceasta este cu putinţă pretutindenea, în orice vreme, în orice condiţie exterioară. Nici fuga în pustie, nici îndepărtarea de oameni, nici teologia ştiinţifică, nici vreo psihologie atentă, nici conceptualizarea filosofică sau abordarea raţională a Evangheliei, nimic asemănător celor mai de sus nu constituie esenţa contemplării duhovniceşti. Bineînţeles că şi ieşirea în pustie sau zăvorârea, precum şi alte mijloace de a se însingura se pot arăta a fi un privilegiu preţios, căci constituie nişte condiţii prielnice pentru o adâncă pocăinţă, în afara căreia toată lucrarea noastră precum şi orice chip al nevoinţei se preface într-o simplă intreprindere omenească, în esenţă puţin folositoare mântuirii. Prin cea dureroasă pocăinţă, se pogoară Duhul Sfânt peste om, ducându-l în sfera vieţii dumnezeieşti. Cu cât mai încordată este tânjirea pocăinţei, cu atât mai puternic lucrează în noi Însuşi Dumnezeu.” ⁷

Iată deci că tăria şi intensitatea Cincizecimii trăite lăuntric depinde de intensitatea cu care omul, scârbindu-se de propria mizerie, îşi plânge păcatul, şi doreşte, implorând, ajutorul dumnezeiesc. Perspectiva arhimandritului Sofronie este întărită de fiului său duhovnicesc, ieromonahul Rafail, care vede înnoirea omului în Hristos ca gest de împărtăşire din ceea ce revarsă Duhul Sfânt prin pogorârea Sa, împărtăşire actualizată şi permanentizată prin rugăciunea Bisericii: 

„Izvorul, pentru cei ce au iubit arătarea lui Hristos (2 Tim. 4, 8), este acolo unde Domnul, pentru veşnicie a înnoit omul, împărţind apostolilor şi celor ce erau împreună cu ei, ca nişte limbi de foc, Duhul Adevărului, Duh pe Care până astăzi Îl cerem spre înnoire în sfintele liturghii şi în slujbele noastre bisericeşti.” ⁸

Este deci limpede că nu competenţa omenească oferă discernământ duhovnicesc, sau unificare interioară a omului, sau unitate într-un singur cuget a oamenilor în Hristos, ci puterea unificatoare a Duhului. Arhimandritul Sofronie poate părea aspru în această privinţă, posibil „neecumenic”, însă aparenta lui asprime exprimă în fapt marea-i îngrijorare şi preocupare, purtătoare de sfinţenie, privind riscul de pervertire a gestului teologic prin amestecarea unor competenţe strict omeneşti. El propune ca martor cuvântului său pe Însuşi Duhul Sfânt, gest purtător de infinită responsabilitate duhovnicească, şi pe care numai un apropiat al Duhului şi-l poate permite:

„Eu v-am spus deja, şi încă nu o singură dată, însă Duhul mă sileşte să repet. Mai înainte de a mă duce de la voi – iar sfârşitul vieţii mele, bineînţeles, este aproape – aş dori ca voi să vă mântuiţi de aberaţia de care suferă lumea contemporană în planul teologiei, ca să nu scoată cineva vreo teorie neadevărată despre Dumnezeu care să dezbine lumea creştină. Gândiţi-vă că la Geneva, în Centrul mondial al unirii bisericilor, se află mai mult de două sute de doctori în teologie cu păreri diferite! De unde aceasta? Căci Dumnezeu unul este. Şi cum se întâmplă că există confesiuni care urăsc pe celelalte şi le prigonesc? [...] Eu nu iau parte la mişcarea ecumenică. Dar ideea mea ar fi următoarea: adunaţi-vă şi socotiţi cum este cu putinţă a trăi fără păcat. [...] aşa, ca să se descopere adevărata cunoaştere, noi vom urma un singur principiu: „învredniceşte-ne, Doamne, în ziua aceasta, fără de păcat a ne păzi noi”.” ⁹  

Spiritualitatea ortodoxă este deci precisă: trăieşte prezenţa Duhului, şi Hristos se va mărturisi prin tine lumii întregi. Mai mult, vei iubi nu cum iubeşte omul, deseori interesat, ci învăţând de la Hristos Cel prezent în tine dăruirea. Vei găsi astfel cuvânt în limbile tuturor înţelegerilor pentru a mărturisi pe Hristos, întrucât Duhul Îl va mărturisi prin tine. Principiul unității creştinilor rămâne în veac Hristos, iar nu eventuale adeziuni la idei comune produse prin competenţă strict omenească, şi care riscă să producă ideologii. Ortodoxia poartă conştiinţa păstrării lui Hristos întreg prin tot ceea ce Hristos Însuşi a încredinţat Bisericii dintru începuturi. Iar Hristos Însuşi este Adevărul. Niciodată o viziune de tipul: „[...] în ecumenism nici o Biserică nu pretinde că are adevărul total, ci se mărturiseşte doar depozitara unor fragmente ale Adevărului. Fiecare mărturiseşte, aşadar, că a pierdut Adevărul şi se străduieşte să-l regăsească împreună cu alte Biserici care l-au pierdut şi ele” ¹⁰ nu va fi asumată în Ortodoxie, ca una care loveşte în conştiinţa noastră că Hristos-Adevărul este pe deplin prezent în Biserica Sa. În consecinţă, unitatea dintre creştinii ortodocşi şi ceilalţi creştini, unitate care se bazează pe refuzul unui gest de putere lumesc, fie el ideologic, cultural, politic, economic sau de altă natură, este unitatea hotărâtă de măsura la care fiecare Îl asumă pe Hristos. Singura unitate posibilă este prin Duhul, prin care Hristos se mărturiseşte deplin omului. Unitatea Cincizecimii nu este uniformizatoare, ci simfonică:

„Luaţi atunci drept anarhie [...] diversitatea Cincizecimii (răspunde un monah athonit la observaţia că limba latină a cimentat între ele naţiunile catolice şi „a consacrat unitatea romană în faţa anarhiei care se reproşează Ortodoxiei”, n.n). Unitatea romană este mai cu seamă de ordin juridic, administrativ şi abstract, tinzând la centralism. Unitatea ortodoxă, din contră, stă în credinţa comună tuturor Bisericilor autocefale; e o unitate interioară, doctrinală şi sacramentală, cea a primelor comunităţi creştine ce se ajută între ele să rămână libere unele faţă de celelalte, în respectul reciproc al limbilor şi obiceiurilor locale. E unitatea în diversitate, este o simfonie, nu un monolog.” ¹¹

Este o simfonie în care Hristos, prin instrumentele diferite, suflă aceeaşi suflare a Duhului. Diversitatea nu constă în măsuri mai mult sau mai puţin individualiste de a-L primi pe Hristos, ci exprimă unicitatea şi frumuseţea sunetului fiecărui intrument în parte care se dăruieşte deplin, în întregime, în a-L primi şi exprima pe Hristos, atât personal cât şi în conlucrare cu celelalte. În privinţa unităţii pe care creştinul ortodox o resimte faţă de ceilalţi creştini, demersul nu poate fi decât unul : chemarea acestora de a face parte din aceeaşi simfonie a dăruirii depline lui Hristos. De aceea, în viziune ortodoxă, măsurile la care poartă tot creştinul pe Hristos în sine sunt deopotrivă măsurile unirii sale cu ceilalţi creştini, şi deci ale participării sale la simfonia comună. Ortodoxia este în acest sens prin excelenţă ecumenică, întrucât dorul creştinului ortodox este unul singur : cum să ajungă să Îl poarte deplin pe Hristos în el, cum să ajungă ca Hristos să se exprime deplin în el, până la măsurile (pauline ale) lui „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”.

Bibliografie: 1. Arhimandritul Sofronie, Naşterea întru împărăţia cea neclătită, ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 78 ; 2. Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, ed. IBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 256; 3. Ibidem, p. 256; 4. Arhimandritul Efrem, Cuvânt din Sfântul Munte: omiliile arhimandritului Efrem, egumenul mănăstirii Vatopedi, în România, ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2001, p. 178; 5. Ibidem, p. 70 ; 6. Sfântul Grigorie Palama, Omilii (vol. 2), ed. Anastasia, 2004, p. 45-58; 7. Arhimandritul Sofronie, op. cit., p. 263; 8. Ibidem, pp. 286-287 (postafaţă de ierom. Rafail Noica); 9. Arhimandritul Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, vol. I, ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, pp. 162-165; 10. Jean Biès, Athos, muntele transfigurat, ed. Deisis, Sibiu, 2006, pp. 180-181; 11. Ibidem, p. 171.

A se vedea şi: Biserica, liturghie.