liturghie

[teologie] (din gr. leitourgia = în democraţia ateniană, contribuţie bănească în folosul public; serviciu, misiune încredinţată de cetate; serviciu cultic)

Experimentarea ştiinţifică se produce cel mai adesea într-un spaţiu consacrat studiului experimental, prevăzut cu uneltele continuu perfecţionabile şi utile cercetării specializate pe care fiecare obiect de cunoaştere în parte o presupune. Acest spaţiu este laboratorul ştiinţific. Este locul întâlnirii omului de ştiinţă cu realitatea fenomenală, loc care favorizează gestul împărtăşirii sale întru înţelegere, în cheie de lectură ştiinţifică, din această realitate. La rândul său, într-un gest de competenţă proprie şi într-un registru de înţelegere diferit, teologia este experimentală şi necesită prezenţa unui laborator; tot gestul de rugăciune sincer, întru pocăinţă, tot demersul de convertire profundă a sufletului la întâlnirea sa cu Hristos face ca omul să experimenteze în taina inimii, ca într-un adevărat „laborator al vieţii veşnice”, continuu perfecţionabil prin însăşi devenirea omului întru Hristos prin curăţirea inimii, întâlnirea cu prezenţa dumnezeiască. Nu există teologie autentică fără a face experienţa nemijlocită a prezenţei harului dumnezeiesc, după cum nu există ştiinţă medicală validată doar prin diplome şi nu prin practica concretă. „Teolog este cel care se roagă şi cel care se roagă este teolog”, dau mărturie Părinţii Bisericii, văzând în practica rugăciunii gestul de asceză duhovnicească prin care creştinul se avântă pe teritoriul Duhului, acolo unde competenţa omenească nu are putere. Precum un radar tot mai sensibil, tot mai fin, omul care parcurge drumul lepădării grosolăniei vieţii pătimaşe în căutarea nobleţii vieţuirii întru harul lui Dumnezeu prin rugăciune creşte în capacitatea duhovnicească de a sesiza tot mai fin şi mai deplin cele pe care Duhul doreşte să i le împărtăşească. În acest sens, marii teologi sunt în Biserică acei cercetători adânci, chipuri nobile şi scrutătoare în profunzimile vieţii întru Duhul Sfânt şi de la Care primesc descoperiri şi înţelegeri necesare mântuirii tuturor. Măsurile desăvârşirii sunt după mărturia sfântului Siluan athonitul cele la care omul „nu mai vorbeşte de la sine, ci numai de la Duhul Sfânt”. Iar laboratorul vieţii duhovniceşti este „cămara inimii”, omul lăuntric, şi, într-un sens mai larg, Biserica întreagă ca spaţiu de experimentare, împărtăşire a oamenilor cu prezenţa dumnezeiască.

Cu cât omul se „grefează” mai profund pe trupul lui Hristos – Biserica, cu atât participă mai profund la viaţa pe care Însuşi Hristos doreşte să i-o împărtăşească. Iar gestul prin excelenţă al „grefării duhovniceşti” este cel liturgic:

„Scopul exclusiv al liturghiei este să facă din aceia care împreună-participă la această adunare euharistică trupul lui Hristos, ceea ce înseamnă să aibă o legătură substanţială între ei, să fie o familie, să facă părtaşi vieţii lor pe ceilalţi, să participe unul la suferinţele, bâlbâielile, necazurile şi bucuriile celuilalt. Aşa şi numai aşa împreună-participarea noastră la liturghie va mântui, iar nu atunci când urmărim, impersonal şi pasiv, o prestaţie ceremonială.” ¹

Liturghia este laboratorul teologic în care experimentăm cum să devenim oameni. Este locul în care ne împărtăşim la modul concret din frumuseţea şi eficienţa umanităţii lui Hristos, cea flagrant contrastantă cu ineficienţele noastre, învăţând încetul cu încetul, sub inspiraţia Duhului, cum să iubim:

„Nu este posibil ca cineva să fie în comuniune cu Dumnezeu fără a fi în comuniune cu cel de lângă el. În afara acestui lucru, totuşi, liturghia nu este rugăciune, ci un proces al realizării unui trup unic (al lui Hristos) [...] desigur, liturghia este o experienţă care transcende lumea, este pregustare a împărăţiei lui Dumnezeu.” ²

Cum se face atunci că liturghia poate părea unora o întreprindere repetitiv-monotonă şi sterilă? Cum putem trăi „pregustarea” vieţii de veci având siguranţa necăderii noastre într-o exaltată şi idealistică reprezentare emoţională şi în fondul ei lipsită de conţinut duhovnicesc? Cum se poate în chip real să se „experimenteze” repetând în mod continuu acelaşi act? Oare repetitivitate nu înseamnă mai curând monotonie şi rutină, gesturi opuse oricărei întreprinderi de cunoaştere care cere a ştii să te deschizi către nou? Iată întrebări pe care cei obişnuiţi cu experienţa gestului de investigare ştiinţific, polimorf şi dinamic, şi le pot pune cu toată îndreptăţirea, ca de altfel orice om de bun simţ care caută autenticul întâlnirii cu Dumnezeu. Aceste întrebări sunt cu atât mai valabile cu cât se întamplă că

„până şi clericii care oficiază liturghia transmit mai degrabă un sentiment de împietrire venit din profesionalism şi din repetarea mecanică a cuvintelor liturghiei decât sentimentul unei experienţe transcendente şi intensifică acest sentiment atunci când, prin predicile lor, încearcă să-i convingă pe ascultători cu ajutorul argumentelor logice.” ³

Ceea ce îl salvează atât pe liturghisitorul preot, cât şi pe credincios de o astfel de decădere a trăirii liturghiei este pocăinţa. Conştiinţa propriei mizerii şi neputinţe sufleteşti şi trupeşti deschide pe om acelui „cred Doamne, ajută necredinţei mele” prin care Duhul e rugat să plinească în om cele neputincioase ale sale. Rostirea liturghiei este potirul, vasul de pământ care poartă comoara de Sus, şi prin care creştinul primeşte, în conştiinţa propriei nemernicii, pe Însuşi Domnul. Nu potirul este ţinta evlaviei noastre, ştim din proprie experienţă în ce măsură slujind sfânta liturghie purtăm Cele cereşti cel mai adesea în vase de lut. Gesturile, simbolurile, ritualul sunt vehiculul prin care Dumnezeu con-lucrează cu omul. „Vremea este ca Domnul să lucreze” este cuvântul care marchează momentul pregătitor începerii liturghiei, cuvânt care arată necesitatea lucrării lui Dumnezeu aici şi acum, în urgenţă, „pentru că oamenii au stricat Legea” Domnului, pentru că oamenii din nepricepere au întunecat chipul prezenţei lui Dumnezeu în lume. Liturghia nu este numai anamneza de ordin psihologic ori emoţional, ci efectiv amprentarea omului de către Prezenţa care sfinţeşte. Repetând liturghia, omul se lasă pătruns, încetul cu încetul, de o Taină care devine în el o suflare nouă, o viaţă nouă:

„Liturghia se alcătuieşte astfel încât să întipărească în conştiinţa noastră cât mai deplin „lucrul” lui Hristos pe pământ (In. 17, 4). Prin necontenita repetare a acestui act, înţelesul lui cel atotcuprinzător devine din ce în ce mai mult propria noastră contemplare, viziunea noastră a lumii.” ⁴

Laboratorul liturgic este spaţiul impregnării omului cu cele de Sus, spaţiul în care învăţăm „[...] a trăi în planurile a două realităţi: cea dumnezeiască şi cea a noastră, a făpturii. [...] În fiecare clipă liturgică ne aflăm şi în această vreme, şi în veşnicie; prin noi curge încă viaţa stricăcioasă şi de moarte purtătoare a căderii, şi totodată cu noi este şi Cuvântul Său, Lumina Sa, viaţa Sa. Şi oricât am repeta noi această slujire, oricât ne-am umple de noi şi noi pătrunderi în realitatea liturgică, niciodată nu atingem „sfârşitul” ei. Şi totuşi, şi în bucurie, şi în teamă, ne împărtăşim cu viaţa dumnezeiască şi nici nu mai putem de acum a ne rupe de la marele şi necuprinsul gând al Făcătorului şi Tatălui nostru, ce ni se tot descoperă.” ⁵

Liturghia nu constituie nicidecum o „metodă” de cunoaştere a lui Dumnezeu care ar garanta prin ea însăşi succesul demersului. Liturghia, cea pe care Părinţii Bisericii de Dumnezeu insuflaţi au alcătuit-o ca înveşmântare de cuvânt de rugăciune a Tainei Împărtăşirii cu Hristos, Taină instituită de Însuşi Fiul Lui Dumnezeu la Cina cea de taină, este mediul prin care experienţa de rugăciune la nivel eclezial transformă pe oameni în mădulare vii, împărtăşite de viaţă, ale unuia şi aceluiaşi trup al lui Hristos care este Biserica şi a cărei cap este Însuşi Hristos. Spaţiul liturgic este spaţiul în care omul, prin săvârşirea dumnezeieştii liturghii, experiază Pogorârea Duhului, experiază în duh o intrare în simţirea vieţii veşnice, şi începe a se împărtăşi, de aici şi de acum, din viaţa lui Dumnezeu.

Observaţie: O descriere densă şi concisă a liturghiei se poate găsi la: Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, ed. IBMBOR, Bucureşti, 1994, pp. 237-241. O viziune teologică cu totul remarcabilă în spaţiul Ortodoxiei privind sensul rugăciunii liturgice se poate găsi la: Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, ed. Sofia, Bucureşti, 2005, pp. 323-343.

Bibliografie: 1. Părintele Philoteos Pharos, Înstrăinarea Ethosului creştin, ed. Platytera, Bucureşti, 2004, p. 102; 2. Ibidem, p. 104; 3. Ibidem, p. 105; 4. Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, ed. Sofia, Bucureşti, 2005, p. 332; 5. Ibidem, p. 337.

A se vedea şi: euharistie.