iraţional

(din lat. irrationalis = lipsit de raţiune)

[ştiinţă]:

După cum se defineşte încă dintru începuturile sale, şi mai ales odată cu modernitatea, ştiinţa este demersul cunoaşterii raţionale. Se doreşte demersul raţionalităţii prin excelenţă în ceea ce priveşte cunoaşterea, într-o continuă luptă cu iraţionalul. Astfel, acesta din urmă pare a fi duşmanul de moarte al ştiinţei în măsura în care ştiinţa încetează să funcţioneze acolo unde raţiunea se arată neputincioasă. Şi totuşi, întâlnirea iraţionalului cu raţionalul pus în lucrare de ştiinţă se arată dintotdeauna, şi continuă să fie şi astăzi, fecundă. De cate ori în istorie criza raţiunii nu a declanşat descoperiri care au lărgit sfera de înţelegere, şi implicit au redus teritoriul de umbră a ceea ce părea iniţial doar de domeniul iraţionalului? Ce este, deci, iraţionalul pentru ştiinţă? Un teritoriu veşnic în stare de asediu sub puterea cuceritoare a raţionalului științific? Sau eventual (şi) un catalizator al înţelegerii ştiinţifice, şi deci un ingredient necesar?

În raport cu gestul ştiinţific, există cercetători contemporani care disting mai multe feluri de iraţional¹.

Primul este „iraţionalul ca obstacol”, care este punct de plecare către o (re)cucerire a raţionalităţii. Este vorba de acea stare de criză, contradictorie, întâlnită de creatorul unei opere care pentru a-şi continua munca se vede constrâns să efectueze operaţii imposibile, adică interzise de legile aplicabile în acel moment. Şi, totuşi, continuarea muncii se poate face, chiar dacă momentan autorul este incapabil să explice succesul întreprinderii sale. Exemplele de astfel de situaţii abundă în matematică începând cu munca matematicienilor greci ai Academiei antice. Emergenţa unei noi viziuni asupra numerelor în secolul XIX, respectiv apariţia numerelor numite iniţial „imposibile”, iar apoi „iraţionale”, integrate ulterior de Gauss în universul şi mai larg al numerelor complexe, toate acestea îşi datorează existenţa insistenţei creatoare de a efectua operaţii ce păreau imposibile, cum este cea a extragerii rădăcinii pătrate dintr-un număr negativ.

„Iraţionalul ca recurs” este un al doilea tip de irațional, prin recurs înţelegând angajarea deliberată a acelor mijloace prin care acceptăm supoziţii imposibile bunului simţ, logicii uzuale, care resping teorii acceptate de toată lumea. Se manifestă în creaţia artistică printr-o violare deliberată a regulilor în scopul atingerii unor rezultate neaşteptate. Nu este vorba propriu-zis de un abandon al raţionalului, cât mai curând de o nouă manieră de a dezvolta actul creator în ştiinţă. Gilles Gaston Granger îl numeşte „scandal al raţiunii” :

„În domeniul creativităţii ştiinţifice această acceptare este rareori detaşată în mintea savanţilor de speranţa că un progres al teoriei va face înţeles şi va dizolva incongruenţa succeselor astfel obţinute; ea se acompaniază chiar în sens pozitiv în anumite tentative reînnoite pentru a obţine aceleaşi rezultate fără supoziţii iraţionale”².

Un caz celebru al acestei acceptări a dus la emergenţa dualismului undă-corpuscul din fizica microparticulelor. Prin concursul diferitelor teorii asupra luminii propuse de Niels Bohr, Max Planck, Louis de Broglie şi Albert Einstein, o nouă viziune, contradictorie, şi deci iraţională în sensul fizicii clasice, își face loc în fizica cuantică: lumina are caracter atât ondulatoriu cât şi corpuscular. Aparent-iraţionalul este acceptat ca raţional prin evidenţa experimentului.

Un al treilea tip de iraţional este, simplu, cel „prin renunţare”. Teama de el este îndreptăţită întrucât avem de-a face cu abandonul voluntar, cu refuzul raţionalului. Cercetătorul renunţă la încadrarea originară a gândirii sale în normele de calitate care l-au ajutat să producă rezultate pertinente, şi acceptate ca atare de comunitatea ştiinţifică, producând prin fantezie opere pe care le doreşte cu aceeaşi autoritate de rigoare ca şi primele, şi care, evident însă, nu mai corespund exigenţelor.

Toate trei tipurile de iraţional definesc realităţi pe care gestul ştiinţific le întâlneşte la modul cel mai concret. Însă, deopotrivă, tot în sensul gestului ştiinţific, relaţia cu necunoscutul, cu acel teren fertil din care îşi trage seva progresul, nu este circumscrisă situaţiilor enumerate mai sus. Nu totul este maleabil în sensul cercetării ştiinţifice: există necunoscut perceput doar într-o primă fază ca iraţional, dar care se arată raţionalizabil, adică investigabil conform paradigmei exerciţiului raţiunii ştiinţifice, după cum există, deopotrivă, necunoscut rezistent demersului de raţionalizare venit prin ştiinţă. Persistenţa acestuia din urmă prin tot ceea ce ţine de complexitateaâ de manifestare a fiinţeiâ umane îl plasează sub semnul unei permanenţe ireductibile la neant, contrazicând flagrant aşteptările triumfaliste ale pozitivismului. Însă neacceptarea iraţionalului chiar şi în câmpul propriu-zis al ştiinţei vădeşte o atitudine însărăcitoare, după cum observă cunoscutul fizician Max Planck:

„Fizica, asemenea oricărei alte ştiinţe, conţine un anumit nucleu de iraţionalitate, imposibil de redus pe de-a-ntregul. Şi totuşi, a considera iraţionalul ca situându-se în afara ştiinţei, prin definiţie, ar însemna a o lipsi pe cea din urmă de tot dinamismul ei intern. Cauza acestei iraţionalităţi, aşa cum fizica modernă face să reiasă tot mai clar, constă în aceea că savantul însuşi este una dintre părţile constitutive ale universului”³.

Gestul științificâ exercitat de-a lungul istoriei ne permite să remarcăm o permanentă dialectică raţional-iraţional. Este motivul pentru care Gilles Gaston Granger nu se sfieşte să vorbească de iraţional în termeni pozitivi, fără a face neapărat apologia acestuia⁴, dar apărându-i dreptul de cetate, în timp ce Basarab Nicolescu vede relaţia dintre raţional şi iraţional ca pe o cooperare între „doi poli contradictorii ai aceleiaşi Realităţi, care îi transcende pe ambii”.

„Iraţionalul nu apare ca atribut al unei entităţi exterioare sferei cognoscibilului, ci ca pol al unui dinamism care înglobează şi în centrul căruia se găseşte omul”⁵.

Într-o perspectivă convergentă, Edgar Morin consideră că a gândi nu înseamnă a te deturna de la iraţionalizabil şi de la inconceptibil, ci a lucra cu el şi în pofida lui. De unde şi propunerea de instituire a unei noi raţionalităţi:

„O nouă raţionalitate se întrezăreşte. Vechea raţionalitate nu căuta decât să pescuiască ordinea în natură. Se pescuiau nu peşti, ci oase de peşti. Noua raţionalitate, permiţând conceperea organizării şi a existenţei, va permite perceperea peştilor şi de asemenea a mării, adică a ceea ce nu poate fi pescuit”⁶.

Bibliografie: 1. Gilles Gaston Granger, L’irrationel, ed. Odile Jacob, 1998, pp. 9-10; 2. Ibidem, p. 105; 3. Max Planck, Initiation à la physique, ed. Flammarion, 1941, p. 6; 4. Gilles Gaston Granger, op.cit., p. 9; 5. Basarab Nicolescu, Noi, particula şi lumea, ed. Polirom, 2000, p. 152; 6. Edgar Morin, Science avec conscience, ed. Fayard, Paris, pp. 118.

A se vedea şi: raţiune, raţionalitate, cunoaştere.

[teologie]:

Diadoh al Foticeii afirmă că din momentul botezului „harul se ascunde în adâncul minţii”, satana fiind alungat în afară de unde îi mai rămâne să poată interveni asupra omului prin simţurile trupului şi prin dulceaţa poftelor iraţionale¹. Răul este văzut de sfântul Maxim Mărturisitorul ca mişcare iraţională a facultăţilor sufleteşti spre altceva decât ţinta lor finală. În consecinţă, lucrarea de despătimire a omului este în fapt o lucrare bună, de intensă raţionalizare. Pornind de la realitatea prezenţei harului, omul capătă o putere tot mai deplină de a respinge „nu”-urilor - fie ele păcate sau patimi - care tind să-i pervertească trăirea, să i-o iraţionalizeze. Păcatul este „nu”-ul prin excelenţă, este iraţionalul în sens de refuz al conlucrării cu o raţiune divină care structurează omul în fiinţaâ sa. Deopotrivă, sistemul de păcătuire numit patimă este comportamentul aberant care permanentizează iraţionalul, care îi dă tot mai multă substanţă. Patima declanşează o foame infinită de finit, perverteşte nevoia de hrănire a omului din realitatea prezenţei dumnezeieşti printr-o alienată alimentare cu roşcovele, niciodată săţioase, al unei mâncări porceşti, ancorate în sensitiv. Patima dă dependenţă de comportamente care dezintegrează fiinţa umană, fiind în acest sens adevărată drogare.

Fiecare lucru din lume îşi are un sens al său propriu, o finalitate încifrată de Dumnezeu în mod obiectiv, care depinde de Creatorul său şi nu de interpretarea subiectivă a omului. Sfântul Maxim Mărturisitorul caracterizează această finalitate prin folosirea termenului de „logos” – raţiune. Descoperirea acesteia şi conlucrarea dinamică cu ea urcă pe om către Dumnezeu. Dimpotrivă, ignorarea sau pervertirea acestei raţiuni printr-o raportare la acel lucru sau fiinţă în mod neconform cu firea sa duce la o despărţire tot mai adâncă de Dumnezeu.

„Prin Fiul Său, Dumnezeu este pentru lume în general un glas ce răsună în fire, un semn doveditor al existenţei Lui, adică „Cuvânt”, şi tot prin Fiul, Dumnezeu îi este lumii oarecum „Raţiune”, adică realitate până la un anumit loc inteligibilă, sau cauză prin care lumea se ordonează, se explică şi îşi explică toate”².

În ceea ce priveşte comportamentul uman, sfântul Maxim Mărturisitorul insistă pe conformitatea facultăţilor naturale ale omului cu voinţa lui Dumnezeu, conformitate aprofundabilă prin conlucrarea acestora cu harul. Facultăţile naturale ale omului trebuie respectate în raţiunile lor de manifestare, orice abuz sau proastă întrebuinţare duce la o dezintegrare, mai întâi spirituală şi apoi somatică, a fiinţei umane:

„Viaţa de păcat şi de viciu, după Maxim, se caracterizează printr-o dezintegrare continuă. Diferitele forme de abuz faţă de facultăţile naturale ale omului se condiţionează reciproc şi împreună distrug realitatea pozitivă a omului ca fiinţă compusă. Nici un viciu nu îl poate satisface pe om şi, prin urmare, îl duce în fiecare caz la alte vicii, iar toate viciile, în special cele ale facultăţilor concupiscibile şi raţionale, îl separă pe om de Dumnezeu, care este ţinta finală integratoare a vieţii umane”³.

Această luptă împotriva entropiei spirituale se realizează în om prin acţiunea harului. De la primii paşi ai ascezei, ai luptei cu patimile şi ai înlocuirii lor treptate cu virtuţile, omul păşeşte către o nouă vedere, mai duhovnicească, ajutată şi luminată de descoperirea raţionalității lumii în care trăieşte, ca reflectare a Raţiunii dumnezeieşti, a sensurilor ei. Prin această vedere lumea îşi pierde încetul cu încetul „opacitatea”, câştigând „transparenţă” către Dumnezeu. În acest fel lumea se arată tot mai mult, după cum o numeşte părintele Dumitru Staniloae, o raţiune plasticizată. Cu alte cuvinte, materia exprimă raţiunea ca principiu ordonator al său. Acest proces culminează cu o sporită lucrare a lui Dumnezeu în om, mistica, acea prezenţă a lui Dumnezeu prin care omul „pătimeşte” iubirea Lui nemijlocit. De remarcat că acest drum, pe care îl putem numi al raţionalizării fiinţei umane, întrucât omul parcurge paşii de la starea de intensă neraţionalitate, a lucrării patimilor, la cea de intensă raţionalitate, a sănătăţii duhovniceşti, a sfinţeniei, a strălucirii lucrării puterilor firii în conlucrare cu harul dumnezeiesc, culminează cu iubirea de Dumnezeu şi de oameni. Este limpede deci că omul, sub lucrarea harului, dobândeşte o dilatare a forţelor sale spirituale care depăşeşte puterile naturale. Iese deci din raţionalitatea firii către o supra-raţionalitate dată de o trăire în coodonate divine. Cunoaşterea lui Dumnezeu este iraţională în sensul unei neconformităţi cu raţiunea prin adăugare şi nu prin scădere, ceea ce îndreptăţeşte să o numim supra-raţională şi nu anti-raţională, cum era lucrarea păcatului.

Argumentând posibilitatea saltului minţii de la raţional la supra-raţional, sfântul Grigorie Palama afirmă:

„Căci deşi mintea coboară la viaţa multilaterală prin aceste dezvoltări (mintale, n.n), mânându-şi lucrările spre toate, totuşi dispune şi de o operaţie mai înaltă prin care lucrează însăşi şi în sine [...] aşa cum dispune şi călăreţul de o anumită energie cu mult mai înaltă decât aceea de a conduce calul, şi aceasta nu numai după ce se coboară de pe cal, ci şi pe cal şi în trăsură ar putea activa-o în sine, dacă nu s-ar dedica benevol cu totul conducerii calului”⁴.

Acest salt ţine însă de o lucrare a harului, ea este o luminare mai presus de raţiune şi de cunoştinţă:

„Mintea noastră are pe de o parte puterea de a cugeta, prin care vede cele inteligibile, iar pe de altă parte unirea ce întrece natura minţii, prin care se împreună cu cele ce sunt mai presus de ea.”⁵

Teologia ortodoxă vede deci existenţa iraţionalităţii în două chipuri, cu două valenţe, una profund negativă, anti-raţională prin fabricarea artificială a unor false raţionalităţi cu scopul de a le eluda pe cele reale care structurează (dumnezeieşte) fiinţa celor ce fiinţează în lume, şi alta profund pozitivă, care se manifestă prin lucrarea harului şi care ţine de o depăşire a omenescului în sensul de plinătate a raţionalităţii prin unirea cu puterea de lucrare a lui Dumnezeu. Aceasta din urmă este un supra-raţional făcut posibil prin acceptarea iniţiativei lui Dumnezeu în om care cheamă şi conduce către îndumnezeire.

Bibliografie: 1. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă – ascetica şi mistica, ed. IBMBOR, Bucuresti, 1992, p. 73; 2. Ibidem, p. 39; 3. Lars Thumberg, Omul şi cosmosul în viziunea Sfântului Maxim Mărturisitorul, ed. IBMBOR, Bucureşti, 1999, p. 88; 4. Dumitru Stăniloae, Viaţa şi învăţătura sfântului Grigorie Palama, ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 209; 5. Ibidem, p. 209.

A se vedea şi: raţionalitate, cunoaştere.