teleologie

(din gr. télos = scop si logos = discurs)

[ştiinţă]:

Termenul este folosit pentru prima oară de filosoful german Christian Wolff în lucrarea sa Philosophia rationalis sive logica (1728). Teleologia, o propunere de gândire în termeni de cauze finale, prelungeşte reflecţia aristoteliană privind cauzele finale (de ce ? –ul obiectului) şi formale (natura obiectului) prin care cauza finală este văzută ca realizarea deplină a cauzei formale. În perspectiva lui Aristotel, prin transformările şi dezvoltarea al căror subiect îl constituie, obiectele tind în fapt a-şi împlini adevărata lor natură, astfel încât, prin extensie, prin argumentarea de tip teleologic, „[...] ordinea şi complexitatea puse în evidenţă în univers sunt atribuite unei cauze de tip scop, finalitate mai curând decât unui proces nedirecţionat, orb. Istoric, în căutarea evidenţei finalităţii, argumentul teleologic s-a focalizat pe lume în dimensiunea lui de întreg, pe legile sale şi pe structurile din univers (o structură notabilă: viaţa). Argumentul teologic are două expresii contemporane. Una angajează principiul anthropic şi se focalizează pe acel „fine-tunning” sau „just-so” aspect al universului fizic observat de observatorii umani. Celălalt constituie o renaştere a gândirii finalist-teoretice din biologie şi poartă numele de „intelligent design”.”¹

Născută în câmpul reflecţiei filosofice, şi importată ulterior în ştiinţe prin intermediul biologiei secolului XIX, teleologia rămâne astăzi pentru actorii ştiinţei un subiect de controversă. Nu puţini sunt cei care o resping sub acuzaţie de ingerinţă a metafizicii sau a teologiei în demersul ştiinţific:

Pentru a se debarasa de conotaţiile teologice, biologii contemporani au introdus noi concepte şi cuvinte, profitând de dezvoltarea ciberneticii şi de apariţia unor automate care simulează de o manieră mai satisfăcătoare performanţa organismelor naturale. De acum este maşina şi nu organismul cel care este modelul determinant, şi influenţa teoriilor informaţiei (noţiunea de program, de cod ...) este decisivă. Acest limbaj teleologic ar prezenta avantajele epistemologice ale teleologiei fără inconvenientele sale metafizice².

Avantajele gândirii teleologice sunt însă şi ele manifeste. Spre exemplu, în biologie este limpede că organul poartă o funcţie şi o finalitate, iar numeroase mecanisme fiziologice arată că ţintesc un scop precis. Tot acest context de respingere-acceptare a teleologiei a determinat pe unii cugetători contemporani din spaţiul filosofiei ştiinţelor să propună soluţii. Unii împart teleologia în două branşe: cea externă, impusă de o activitate umană, şi cea internă, care se impune după examenul unei structuri biologice. Cea externă ar fi destinată respingerii, fiind judecată în biologie incompatibilă gestului ştiinţific, mai ales odată cu postularea evoluţionismului (în sens larg, începând cu modernitatea), în timp ce cea internă este acceptabilă³. Să fie însă această perspectivă cea mai viabilă?

Laureatul premiului Nobel în fizică Alfred Kastler oferă o viziune diferită asupra realităţii:

„Dacă observarea răbdătoare a faptelor biologice impune ideea că un organ al fiinţei vii se află aici pentru a îndeplini o funcţie, pentru a sluji un scop, de ce să se respingă această idee şi să se refuze a vorbi în termeni de finalitate? [...] În fond, voi merge chiar până la a spune că nu este neraţional să recunoaştem existenţa unui proiect sau program în faptele lumii fizice neînsufleţite. [...] De exemplu, dacă fermionii n-ar asculta de principiul de excluziune a lui Pauli, care rămâne neexplicat, ar putea exista un număr infinit de fermioni într-o stare cuantică dată. Materia s-ar prăbuşi într-o văpaie de energie. Principiul de excluziune asigură construirea structurii nucleelor, apoi a structurii învelişurilor electronice, baza identităţii şi a diferenţierii elementelor chimice. Toată structura universului material se sprijină pe acest principiu. Este oare el un principiu de cauzalitate sau de finalitate? Tare abil sau prea sigur de categoriile sale de gândire ar fi cel care ar putea să o spună!” ⁴.

El adaugă: „Mărturisesc că nu prea înţeleg pe omul de ştiinţă care deifică principiul cauzalităţii şi diabolizează principiul finalităţii. Şi unul şi celălalt sunt construcţii ale spiritului omenesc pe care acesta le suprapune observaţiei naturii” ⁵.

Iată astfel una din raţiunile pentru care, în câmpul ştiinţelor, teleologia rămâne un concept controversat, o entitate percepută mai curând ca aparţinând acelui „no-men’s land” – graniţă între cugetarea empirică şi cea metafizică ori teologică. De unde reacţiile distincte privind utilizarea sa, care solicită la unii fie un demers de „deparazitare” de orice încărcătură metafizică sau teologică, fie la alţii un demers de acceptare a ei ca atare, cu toate posibilele sale implicaţii ex-ştiinţifice.

Bibliografie: 1. William A. Dembski, Teleological argument, în vol. J. Wentzel Vrede van Huyssteen (editor-sef) & colaboratori, (Gale) Encyclopedia of Science and Religion, 2003, ed. Macmillan reference USA, USA, p. 876; 2. Anne Marie Moulin, Téléologie, în vol. Dictionnaire d’historie et philosophie des sciences (sous la direction de Dominique Lecourt), ed. Quadrige/Puf, Paris, 1999, p. 923; 3. Ibidem, p. 924; 4. Alfred Kastler, Această stranie materie, ed. Politică, Bucureşti, 1982, p. 240; 5. Ibidem, p. 240.

A se vedea şi: (principiul) antropic.

[teologie]:

Prin demersul său creator artistul se investeşte în opera sa. Opera se structurează prin prisma personalităţii autorului, opera exprimă autorul. În consecinţă, lecturarea unei creaţii artistice favorizează întâlnirea cu autorul ei. Demersul de lecturare în cheie de lectură teologică a lumii întregi, a fenomenelor lumii – toate acestea înţelese ca operă a lui Dumnezeu - favorizează întâlnirea cu Creatorul lor, este ceea ce exprimă viziunea teleologică din spaţiul teologiei:

„Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria.” (Ps. 18, 1)

Sfantul Irineu de Lyon exprimă acest fapt spunând că „lucrul însuşi arată pe meşterul său şi ordinea lumii vesteşte pe cel care o conduce”, iar fericitul Augustin afirmă că „observând lumea, simetria din ea, varietatea şi frumuseţea ei, oricine va mărturisi că ea n-a putut fi făcută decât de Dumnezeu Cel nespus de mare şi frumos”¹.

Teleologia este

„învăţătura conform căreia universul are o finalitate, un scop precis. Ea constituie una dintre „dovezile” existenţei unui Dumnezeu Creator. Premisa ei majoră este că fiecare lucru creat serveşte unui scop şi reprezintă o mică parte dintr-un plan mai mare.”²

Natura adevărată a teologiei nu este însă demersul de căutare al „dovezilor” despre existenţa lui Dumnezeu, ci experierea directă a întâlnirii cu Dumnezeu prin lucrarea harului dumnezeiesc. Dar nu mai puţin adevărat este faptul că acest urcuş este gradat. Părinţii vorbesc de trei trepte: despătimirea, contemplarea lui Dumnezeu în creaţie şi contemplarea nemijlocită a lui Dumnezeu. Teleologia, ca demers autentic teologic, adică ajutat de har şi nu gest circumscris competenţelor naturale, ţine de treapta a doua a urcuşului duhovnicesc, ea conduce către

„unirea tainică cu Dumnezeu, situată la capătul final al acestui urcuş”, care „[...] nu este o stare dobândită pe urma unei debilităţi a raţiunii şi a unei ignorări a raţiunilor lucrurilor, ci de pe urma depăşirii tuturor posibilităţilor raţiunii, dusă la suprema forţă şi agerime, ca şi de pe urma cunoaşterii complete a înţelesurilor raţionale din lucruri.” ³

Exerciţiul raţiunii prin care străluceşte lecturarea teleologică a realităţii nu oferă „evidenţe” din punct de vedere intelectual privind existenţa lui Dumnezeu. Ea mărturiseşte despre Dumnezeu numai cui are urechi să audă şi ochi să vadă teologic, întrucât este vorba de exerciţiul raţiunii înduhovnicite:

„[...] faptul că după sfinţii Părinţi, pentru descoperirea raţiunilor din lucruri se cere o îndelungată purificare de patimi şi un îndelungat exerciţiu, ne arată că nici raţiunea, în înţelesul ei comun, nu este aceea care sesizează „raţiunile” lucrurilor, şi, prin ele, pe Dumnezeu, ci e vorba de o raţiune care se exercită şi prin alegerea faptelor raţionale cerute de poruncile dumnezeieşti şi prin „raţionalizarea” treptată a omului, dobândită prin virtuţi”⁴.

De aceea şi vehicularea argumentului teleologic, numit şi fizico-teologic, cu scopul de a aduce un plus de credibilitate şi de întărire demersului teologic în planul minţii, pare mai curând un demers de prostituare a teologiei, de pervertire. Întâlnirea cu Dumnezeu nu va fi niciodată prin demonstrare intelectuală, ci prin credinţă:

„Cunoştinţele lucrurilor îsi au raţiunile proprii, unite fizic cu ele, spre demonstrarea lor. Prin acestea primesc în chip natural definiţia lor [...]Toate existenţele se numesc inteligibile, întrucât principiile cunoaşterii pot fi demonstrate. Dumnezeu însa e numit neînţelesul, pentru că e crezut numai că există, pe baza celor ce pot fi înţelese. [...] Dumnezeu însă este numai crezut că există, pe baza raţiunilor din lucruri. [...] El dăruieşte celor evlavioşi o credinţă în existenţa Lui mai întemeiată decât orice demonstraţie. Căci credinţa este o cunoaştere adevărată, întemeiată pe principii ce nu pot fi demonstrate, ca una ce este temelia lucrurilor mai presus de minte şi de raţiune“⁵.

Bibliografie: 1. Pr. prof. dr. Isidor Todoran, Arhid. prof. pr. Ioan Zăgrean, Dogmatica ortodoxă – manual pentru seminariile teologice, ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2003, p. 50; 2. George W. Grube, The complete book of Orthodoxy – a comprehensive encyclopedia and glossary of Orthodox terms, theology, history and facts from A to Z, ed. Regina Orthodox Press, 2001, p. 324; 3. Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă – ascetica şi mistica, ed. IBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 12; 4. Ibidem, p. 167; 5. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete gnostice, I, 8-9, în Filocalia, vol. 2, ed. Humanitas, 1999, p. 130.

A se vedea şi: îndumnezeire.