antinomie

(din gr. antinomia = conflict între două legi; conotaţia este mai degrabă modernă decât antică )

[teologie]

Antinomia reprezintă depăşirea contradicţiei unor termeni care în aparenţă se opun. Existenţa în cadrul aceleiaşi învăţături a unor concepte care în aparenţă se opun induce o contradicţie internă în planul logicii formale obişnuite. De exemplu, unitatea şi trinitatea din cadrul dogmei Sfintei Treimi, dumnezeierea şi omenitatea Persoanei Fiului lui Dumnezeu, faptul că Maria este Maica Domnului şi în acelaşi timp Fecioară ilustrează o gândire de tip antinomic. Antinomia presupune o logică în care cunoaşterea nu se epuizează în exprimarea conceptuală supusă rigorilor formale. Antinomia nu presupune un obscurantism iraţional, ci exprimă logica experienţei ecleziale. Această logică este legată de viaţa Bisericii şi viaţa nu poate fi epuizată în formule. Antinomia ajută la depăşirea unei gândiri marcate de autosuficenţă şi care riscă să devină încremenită şi fixistă în propriile tipare date de logica formală. Antinomia favorizează asumarea limitei gândirii discursive ca o deschidere spre o cunoaştere mai intuitivă, mai integrativă.

Antinomia caracterizează apofatismul Tradiţiei ecleziale. În această perspectivă există o împărtăşire dinamică de puterea de viaţă a Adevărului în cadrul experienţei duhovniceşti şi ecleziale. Limbajul gândirii antinomice din apofatismul teologic exprimă doar graniţa, hotarul realităţii definite. Definiţia nu poate cuprinde şi epuiza realitatea indicată. Antinomia ne trece de la fixismul conceptelor la dinamica vieţii, propune o logică racordată la exigenţele vieţii.

Experienţa eclezială a Adevărului nu permite epuizarea sa într-o formulă obiectivă : 

„Apofatismul adevărului bisericesc exclude orice percepere obiectivizantă a ortodoxiei. Adevărul nu se epuizează în formularea lui. Formularea este numai graniţa adevărului, veşmântul sau paza adevărului. Adevărul este realitatea care nu se dezminte pe sine, adevărul ultim este viaţa care nu poate fi abolită de moarte. De aceea şi cunoaşterea adevărului nu se poate înfăptui prin înţelegerea formulărilor lui, ci prin participarea la evenimentul adevărului, la adevărul vieţii, la imediatul experienţei.”¹

Gândirea încrezătoare în puterea nelimitată a raţiunii umane nu poate concilia formularea definitivă cu caracterul nedeterminabil al adevărului. Antinomia ajută la spargerea acestui cerc vicios, indicând o logică prin care se trimite către o experienţă de viaţă. Această experienţă presupune taina persoanei deschisă spre comuniune. Taina persoanei nu se epuizează în concepte obiective, în criterii determinate şi operabile prin gândirea discursivă.

Taina gândirii antinomice presupune întâlnirea cu taina persoanei care se dezvăluie în lumina adevărului experienţei ecleziale.

„Formulările definitive ale adevărului şi caracterul dinamic nedeterminabil al experienţei adevărului sunt două elemente neconciliabile la nivelul gândirii logice. Ele pot fi puse în armonie însă la nivelul vieţii şi al purtătorului ipostatic al vieţii care este persoana. De aceea criteriul ortodoxiei bisericeşti este experienţa şi credinţa Bisericii întregi, întrupată în persoana sfinţilor. Criteriul adevărului este plenitudinea eclezială, iar măsură a plenitudinii este întregirea harismelor vieţii în persoana sfinţilor [...] Cum se reuşeşte salvgardarea acestui criteriu nedefinibil care distinge ortodoxia de erezie, din moment ce lipseşte orice mijloc de impunere obiectivă şi autoritară a adevărului? Răspunsul îl aflăm îm insistenţa cu care Biserica identifică adevărul cu viaţa şi viaţa cu singurul purtător ipostatic al acesteia car este persoana, în refuzul Bisericii de a înlocui imediatul experienţei şi al relaţiei cu formule intelectuale, coduri morale sau structuri de putere în slujba unei autorităţi. Astfel ortodoxia se dobândeşte sau se pierde, aşa cum se dobândeşte sau se pierde orice dar de viaţă: o iubire adevărată, o expresie artistică reuşită, un punct de plecare dinamic în cunoaştrere. Această dobândire sau pierdere rămâne inaccesibilă criteriilor obiective ale ştiinţei şi istoriografiei, tot aşa cum rămâne inaccesibilă aceloraşi criterii şi funcţionarea vie a limbajului, împreună cu transformările lui de-a lungul istoriei, sau manifestările creatoare ale artei şi semantica lor socială.” ²

Bibliografie: 1. Christos Yannaras, Abecedar al credinţei, trad. pr. Constantin Coman, ed. Bizantină, Bucureşti, 1996, p. 185-186; 2. Ibidem, pp. 187-189.

A se vedea şi: adevăr, raţiune/raţionalitate, apofatism, cognoscibil.

[ştiinţă]

Elemente ale logicii antinomice se găsesc în cercetarea ştiinţifică. Cuvântul „antinomie” ca termen filosofic este relativ recent. Apare la Kant care îl utilizează în Critica raţiunii pure (1791). Anterior fusese un termen teologic şi juridic. Dar deşi acest termen apare târziu, ideea de caracter auto-contradictoriu al raţiunii a parcurs istoria gândirii umane. Încă din antichitate, în spiritul vechii Elade în care se încheagă forma ştiinţei (în sensul recunoscut în prezent) exista această marcă a gîndirii umane.

Mai mulţi cercetători au evidenţiat că progresul cunoaşterii greceşti constă tocmai în combinaţia contrariilor, în forţa creatoare de a utiliza sensul profund a acestor contrarii care nu se exclud. Heraclit, eleaţii, Platon exprimă elocvent caracterul antinomic al gândirii umane. Nicolae Cusanus prin învăţătura sa despre coincidentia oppositorum dezvoltă spiritul gândirii antinomice. O expresie a acestei gândiri se găseşte în lucrarea Aplicaţii ale matematicii la teologie scrisă de Cusanus. În paradigma ştiinţei contemporane se regăsesc implicaţii ale logicii antinomice. Epistemologia ştiinţei actuale depăşeşte scientismul ideologic, valorificând creator potenţialul gândirii antinomice. Cercetările din fizică, matematică, neuroştinţe, cosmologie evidenţiază numeroase valenţe ale antinomiei în cercetarea ştiinţifică actuală.

În perspectiva asumării limitei în demersul ştiinţific există cadrul favorabil pentru articularea unui dialog onest între teologie şi ştiinţă. Natura antinomică a adevărului presupune relaţia internă dintre raţiune şi credinţă.

„Adevărul este antinomie şi nu poate să nu fie astfel. Asceza raţiunii este credinţa, adică renunţarea la sine. Actul de renunţare la sine a raţiunii este chiar exprimarea unei antinomii. Într-adevăr, numai într-o antinomie se poate crede; orice judecată non-antinomică este sau recunoscută, sau negată de către raţiune, fiindcă nu depăşeşte hotarul izolării egoiste a raţiunii. Dacă adevărul ar fi non-antinomic, atunci raţiunea, frecventându-şi întodeauna propriul domeniu, n-ar avea un punct de sprijin, nu ar vedea obiectul extra-raţional şi, prin urmare, nimic nu ar determina-o să înceapă asceza credinţei [...] Noi nu trebuie, nu avem voie să mânjim contradicţia cu aluatul filosofemelor noastre! Să lăsăm contradicţia să rămână profundă, precum este. Dacă lumea cognoscibilă prezintă fisuri şi noi nu putem să înlăturăm efectiv aceste fisuri, nici nu trebuie să le camuflăm. Dacă raţiunea cunoscătoare este fragmentară, dacă nu este monolitică, dacă se contrazice, noi iarăşi nu trebuie să ne prefacem că aşa ceva nu există. Efortul neputincios al raţiunii omeneşti de a concilia contradicţiile, tentativa indolentă de a reacţiona ar fi trebuit de mult respinse prin recunoaşterea alertă a contradictoriului.” ¹

Asumarea logicii antinomice presupune valorificarea gândirii integrative a Tradiţiei ortodoxe. Dimensiunea cuprinzătoare a Tradiţiei ortodoxe ne permite să nu înţelegem ortodoxia într-o logică bazată pe izolare şi pe o defensivă zgribulită. Ortodoxia permite un dialog fără complexe cu alte tradiţii, religioase sau ştiinţifice, conştientă fiind de împărtăşirea plinătăţii Adevărului de viaţă în Iisus Hristos trăit în cadrul experienţei ecleziale. Logica ortodoxiei este universală şi dialogică. În felul acesta duhul ortodoxiei se distinge de spiritul sectar bazat pe o logică a unilateralităţii.

De fapt, logica antinomică specifică gândirii ortodoxe nu insistă doar pe un aspect al învăţăturii. Logica sectară insistă pe un anumit aspect, absolutizându-l şi considerându-l adevărul exclusiv al învăţăturii.

„Ortodoxia este universală, iar erezia este în esenţa ei partizană. Spiritul sectar este egoismul, izolarea spirituală care decurge de aici: o teză unilaterală este pusă drept fundament al Adevărului absolut şi, prin aceasta, teza exclude toate aspectele în care transpare complementul antinomic la jumătatea dată a antinomiei, care este raţional inaccesibilă. Obiectul religiei, căzând din cercul trăirii spirituale în carnalitatea raţiunii, se divizează inevitabil în aspecte care se exclud reciproc. Misiunea raţiunii ortodoxe constă în reasamblarea tuturor cioburilor într-un întreg, pe când raţiunea eretică alege fragmentele care îi plac.” ²

Bibliografie: 1. Pavel Florenski, Stâlpul şi Temelia Adevărului, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 98-99, 105; 2. Ibidem, p. 107.

A se vedea şi: adevăr, raţiune/raţionalitate, apofatism.