Dictio

[teologie] (din gr. gnosis = cunoaştere, respectiv din gr. logos = discurs)

Dincolo de cultura dobândită, gnoseologia patristică are ca fundament credinţa. O cunoaştere în afara credinţei nu poate fi concepută. Credinţa nu este redusă la o dimensiune psihologică, ci implică împărtăşirea reală a credinciosului din raţiunile dumnezeieşti ale lucrurilor, prin faptul că acesta trăieşte adeverirea celor nevăzute. Credinciosul nu trăieşte credinţa în mod imaginar, ca o sugestie a unor realităţi posibile dintr-o altă existenţă. Prin credinţă este posibilă împărtăşirea reală din fundamentele realităţilor, din realitatea cea mai reală. În felul acesta cunoaşterea devine o vedere reală a celor nevăzute, iar gnoseologia presupune o descriere a celor împărtăşite prin credinţă. Doar prin credinţă gnoseologia patristică îşi manifestă caracterul ei ontologic, deoarece credinciosul are acces la fundamentul ontologic al lumii dat de raţiunea dumnezeiască a fiecărui lucru.

Astfel, credinţa este o premisă fundamentală a gnoseologiei patristice. Nu se poate ajunge la o înţelegere a lumii, la înţelepciune adevărată fără credinţă. Atât cunoaşterea celor sensibile, cât şi contemplarea celor inteligibile se face prin credinţă, fiind posibilă o fericită cunoaştere a lui Dumnezeu: „Fericiţi cei ce nu au văzut şi au crezut”(In. 20, 29).

Întreaga istorie a relaţiilor omului cu Dumnezeu, actele petrecute în iconomia mântuirii pot fi înţelese doar prin credinţă. Totodată credinţa ne conduce la Arhetipul şi Telosul întregii creaţii (cosmos şi istorie): Iisus Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu.

„Iar credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute [...] Prin credinţă înţelegem că s-au întemeiat veacurile prin cuvântul lui Dumnezeu, de s-au făcut din nimic cele ce se văd” (Evr. 11, 1, 3).

În gnoseologia patristică cunoaşterea nu se bazează pe demonstraţiile date de evidenţele obţinute prin simţuri. Cunoaşterea prin senzaţii (άισθησεως νου) cât şi cea discursivă, explicitată prin raţionamentele create prin furnizarea datelor de către simţuri (επιστημες) rămân în sfera opiniilor. Contemplarea Adevărului lumii ţine exclusiv de credinţă şi în acest fel credinţa îşi vădeşte preeminenţa în actul cunoaşterii. Sunt diferite nivele de percepere şi de cunoaştere a realităţii, însă adevărata cunoaştere se bazează mereu pe credinţă.

Pentru sfântul Clement filosofia creştină înţeleasă ca o gnoză desăvârşită constă în contemplare, împlinirea poruncilor lui Dumnezeu şi formarea omului virtuos. Toate acestea sunt posibile prin credinţă. O gnoză construită fâră credinţă este amăgitoare şi dătătoare de slavă deşartă, deoarece ea tratează despre lucruri imaginare cu încrederea în forţa proprie a raţionamentelor umane. Filosofia creştină admite reciprocitatea dintre credinţă şi raţiune, însă demonstraţia ştiinţifică este consolidată de credinţă. Astfel demersul raţiunii luminate de credinţă realizează demonstraţii ştiinţifice prin care se transmit adevărurile descoperite de Dumnezeu.

Sfântul Clement explică semnificaţia diferitelor tipuri de ştiinţă (επιστημη). Ειδησις este ştiinţa lucrurilor distincte în funcţie de diferite categorii existente. Εμπειρια este o ştiinţă descriptivă a datelor obţinute prin simţuri, care observă aceste date în cazul fiecărui lucru sensibil în parte. Νοησις este o ştiinţă a inteligenţei care presupune inclusiv intuiţia. Συνεσις este ştiinţa raporturilor posibile între lucruri care evidenţiază capacitatea de realizare a conexiunilor dintre lucruri, conducând la o înţelegere integrală a realităţii. Γνωσις este ştiinţa fiinţei lumii în sine, o ştiinţă adaptată contingenţei, dar care conduce la contemplarea raţiunilor transcendente ale realităţilor imanente. Astfel printr-o înlănţuire a acestor multiple ştiinţe este posibil urcuşul omului în efortul său gnoseologic, ajungându-se ca prin credinţă să se contemple şi să se împlinească adevărul lucrurilor cunoscute.

Cunoaşterea ancorată în gnoseologia patristică este mereu contemporană, în sensul că actualizează pentru nevoile fiecărei epoci cunoaşterea în Sfântul Duh trăită în experienţa sfinţitoare a Bisericii. Contextul actual impune dezvoltarea unei asemenea teologii, cu responsabilitate eclezială, care poate oferi răspunsuri problemelor provocatoare ale ştiinţei contemporane, în duhul Sfinţilor Părinţi. O teologie care se rezumă doar la a repeta exterior formule vechi (fie ele în formă patristică) este insuficientă.

Comoditatea acestui mod de gândire neparticipativ poate fi depăşită doar prin curajul asumării exigenţelor ecleziale ale inteligenţei creştine. Părintele Dumitru Stăniloae arată că o adevărată teologie trebuie să fie fidelă Revelaţiei împlinite în Hristos şi experimentată fără încetare în viaţa Bisericii, să aibă responsabilitate faţă de credincioşii din orice epocă, să aibă deschidere eshatologică.

Cunoaşterea teologică fidelă gnoseologiei patristice păstrează mereu vie condiţia divino-umanităţii exersată în viaţa eclezială, în mod special prin sfânta liturghie. Acest mod de a cunoaşte este prin excelenţă participativ, astfel încât principiile şi rezultatele cunoaşterii nu sunt posedate, ci ele sunt expresii ale participării la Adevărul divino-umanităţii lui Hristos extins prin Duhul Sfânt la viaţa Bisericii. Participarea ca principiu al cunoaşterii pune în centrul cunoaşterii teologice dragostea de Dumnezeu ca o măsură a cunoaşterii adevărate. Cel care iubeşte mai mult în Hristos ajunge la o cunoaştere mai adevărată şi mai profundă (1 In. 4, 7-8). Dragostea ca fundament suprem al cunoaşterii creştine nu trebuie redusă la o trăire psihologică, adesea confundată cu o pietate individuală dulceagă, ci ea îşi are temeiul în comuniunea eclezială deplină, cu toţi sfinţii şi cu puterile cereşti.

Cunoaşterea teologică în consonanţă cu gnoseologia patristică se fondează pe realitatea credinţei. Cunoaşterea prin credinţă depăşeşte orice concepţie formală întrucât dincolo de logica formală ea implică o logică participativă la ceva mai presus de realitatea imanentă. Credinţa nu este un simplu sentiment psihologic dat de încrederea în ceva sau în cineva, ci e mai ales certitudinea dezvăluită în participarea ontologică la evenimentul comuniunii cu Dumnezeu. Prin această participare, credinciosul contemplă, dincolo de posibilităţile cunoaşterii discursive, realităţile cereşti. Şi această experienţă este pregustată încă de acum şi aici, desăvârşindu-se în veşnicia din împărăţia lui Dumnezeu.

Cunoaşterea teologică are o ontologie iconică întrucât ea nu se epuizează într-o teorie care reduce realitatea studiată la concepte imanente. Ontologia iconică permite ca gnoseologia teologică să fie unitară, integrând cuvântul scris al Evangheliei, cel rostit (sau scris) al Tradiţiei, precum şi realităţile concrete ale experienţei liturgice. Nu există cunoaştere teologică veridică fără valorificarea ontologiei iconice.

A se vedea şi: epistemologie, ontologie, teologie, credinţă.