Dictio

[teologie]

Preocupările privind „ființa” (to on, gr.) sunt vechi în filosofie. Părinții Bisericii au putut face cunoștință cu ele prin educația primită în școlile vremii lor. Ontologia lui Aristotel se dorea știința-discursul despre ființă, despre „ceea ce este”, proiect care propunea a vorbi despre ființa oricărui obiect de cunoaștere într-o manieră nereducționistă, cu alte cuvinte fără a reduce gestul la o simplă analiză de proprietăți conjuncturale, eventual tributare percepției umane. Ambiția cea mai nobilă era mai curând a înțelege ce este fiecare obiect în ființa sa.

Dacă în cheie de lectură aristoteliană, teologia ar fi putut părea acea ontologie care se ocupa cu obiectul de cunoaștere numit „Dumnezeu”, fiind astfel caz particular al științei tuturor ființelor care se dorea a fi ontologia¹, în cheia de lectură a Părinților Bisericii, teologia, deși exprimând preocuparea de cunoaștere a lui „Cel ce este” (Exod 3, 14) prin excelență - Dumnezeu, și, în virtutea acestei cunoașteri, căutând înțelegerea tuturor ființelor (a creației întregi), nu este ontologie în măsura în care respinge categoric a spune ceva despre ceea ce este Dumnezeu în ființa Sa. Ortodoxia afirmă apofatismul absolut, imposibilitatea și necunoașterea absolută în ceea ce privește Ființa divină. Mai mult, teologia nu este „știință” nici în sensul clasic al termenului (se respinge ideea de explicație făcând apel la divinitate), cu atât mai puțin în cel modern (demers autonom de reprezentare intelectuală), ci gest de viață și de împărtășire-participare la realitatea divină făcut posibil prin lucrarea harului dumnezeiesc. Teolog este cel ce se preocupă și trăiește întru „Cel ce este”, teologia fiind „împărtăşire fiinţială”, adică cu toată ființa, din prezența dumnezeiescă. Întâlnirea cu Ființa fără de început, Dumnezeu, este intrare în pregustarea de către om a veșniciei cea proprie Ființei veșnice, de aici și de acum. Înțelegerea teologică este astfel nu achiziționare de informații religioase (despre Dumnezeu), cât demers concret de împărtășire-transfigurare-îndumnezeire, sălășluire într-un mod de ființare în împărtășire din ceea ce dăruiește prin energiile sale ființarea divină. Astfel, relația teologică cu tot ce ființează nu se produce prin explicări intelectuale, ci prin acel mod de ființare prin și întru Dumnezeu care face permeabil înțelegerii umane ceva din taina ființelor.

Bibliografie: 1. Didier Ottaviani, Ontologie, în vol. Dictionnaire des concepts philosophiques, ed. CNRS Éditions – Larousse, 2006, p. 580.

A se vedea şi: ontologie. 

[teologie] (din gr. philein = a iubi, respectiv din gr. kalos = frumos)

Filocalia este un „reader-digest” (antologie, florilegiu) duhovnicesc, o colecţie de texte edificatoare pentru viaţa duhovnicească. Prima de acest fel, care a dat de altfel şi numele, este alcătuirea sfinţilor Vasile cel Mare şi Grigorie de Nazianz cu titlul Iubirea de frumuseţe divină, o antologie de texte semnificative din teologia lui Origen. Consacrarea ulterioară a termenului ne permite să-l vedem astăzi asociat colecţiilor de texte care se referă la nevoinţele desăvârşirii creştine alcătuite de Părinţii spiritualităţii ortodoxe. Prima Filocalie tipărită apare la Veneţia sub îngriirea sfântului Nicodim Aghioritul în anul 1782, purtând numele de Filocalia părinţilor care practică trezvia. Traducerea franceză actuală, Philocalie des Pères neptiques, recuperează pentru înţelegerea noastră contemporană următorul subtitlu explicativ: „compusă din scrierile Părinţilor sfinţi purtători de Dumnezeu, şi în care, printr-o înţelepciune a vieţii, urmare a ascezei şi a contemplării, inteligenţa este curăţată, iluminată şi atinge desăvârşirea”¹. În română, traducerea Filocaliei s-a făcut cu titlul Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii începând cu anul 1946, fiind urmarea străduinţei marelui teolog român Dumitru Stăniloae.

Astăzi, „filocalic” desemnează genul de literatură care oferă cititorului repere în vederea trăirii spiritualităţii creştine la şcoala Părinţilor. Filonul „filocalic” al unei scrieri este expresia gestului de încredinţare contemporană paternităţii duhovniceşti oferite de Părinţii nevoitori.

Bibliografie: 1. Philocalie des Pères neptiques, ed. Abbaye de Bellefontaine, 2005.

A se vedea şi: asceză, teoria.

[ştiinţă] (din lat. forma = aspect exterior)

Formalismul reprezintă în matematică acea „[...] doctrină conform căreia matematicile sunt o activitate de manipulare de semne goale de sens, iar adevărurile matematicii sunt pur formale, cu alte cuvinte se sprijină pe convenţii sau pe definiţii implicite.”

Formalizarea matematică apare în secolul nouăsprezece ca o decuplare a gândirii de tip matematic de preocuparea de adecvare la realitatea fizică. Matematica, în accepţiunea formalistă a lui David Hilbert - vorbim de „programul lui Hilbert” ca de un manifest al formalismului în matematici, întrucât reprezintă forma sa cea mai elaborată - poate fi considerată (doar) o manipulare de simboluri după nişte reguli precise, fără contact cu realitatea:

„Când copiii descoperă aritmetica, ei trebuie să lege simboluri de obiecte concrete ale lumii reale. [...] Mai departe, copii încep să facă operaţii matematice abstracte, mergând până la a utiliza x şi y în loc de numere specifice. Cei care se orientează spre matematici aplicate descoperă numerele complexe şi multiplicările matriciale, care ascultă de reguli ciudate care nu au nimic de-a face cu lumea reală. Cu toate acestea, studentul învaţă să manipuleze simboluri abstracte reprezentând operaţiuni şi obiecte reale fără să aibă a se îngrijora de sensul lor real – în măsura în care există unul.”

Poziţia formalistă are în mod intrinsec ataşată conex încrederea în puterea demersului logic constituit exclusiv din argumente formale şi proceduri calculabile. Formulată de Hilbert în 1920, ea va fi combătută în 1931 nu prin mijloace filosofice, ci din însuşi interiorul matematicii, prin lucrările lui Kurt Gödel care va arăta că în orice sistem axiomatic (unde se defineşte o logică formală) există propoziţii matematice pe care nici o procedură sistematică nu permite a le demonstra dacă sunt adevărate sau nu.

Astăzi vorbim de limbaje formale făcând apel la tipuri de limbaje asociate calculului de predicate matematice (teoria ansamblurilor a lui Lens sau limbajul aritmeticii al lui Lar). Definirea unui „limbaj” permite dezvoltarea de „propoziţii”, aceasta făcând apel la „operatori” exprimaţi prin „simboluri”.

Bibliografie: 1. Mathieu Marion, Formalisme (mathematiques), în vol. Dictionnaire d’historie et philosophie des sciences (sous la direction de Dominique Lecourt), ed. Quadrige/Puf, Paris, 1999, p. 421; 2. Paul Davies, L'Esprit de Dieu, Hachette Littératures, 2001, p. 95.

A se vedea şi: axiomă.