concept

[ştiinţă] (din lat. conceptus = ceea ce este conţinut, al vb. concipere)

Conceptul a fost în general asociat cu ideea. Istoria conceptului este în strânsă legătură cu cea a ideii. Plecând de la filosofia lui Platon până în filosofia modernă şi contemporaneitate se poate observa această relaţionare. Conceptul este specific cunoaşterii ştiinţifice şi filosofice. Conceptul reprezintă un mod de reprezentare universală, mediată în raport cu realitatea studiată. Conceptul se diferenţiază de idee prin faptul că el este rezultatul unui act de conceptualizare. Aristotel este cel care evidenţiază realitatea conceptului ca fiind o entitate distinctă prin care se exprimă o cunoaştere mediată şi universală.

De-a lungul timpului conceptul a fost asociat pe de o parte cu efortul de a exprima prin definiţii obiective realitatea studiată, iar pe de altă parte cu capacitatea de a exprima prin noţiuni abstracte rezultatele obţinute în urma observaţiilor empirice. În epistemologia contemporană conceputul devine garanţia ştiinţei care se face la modul concret, plecându-se de la această dimensiune empirică. În acest fel se exprimă obiectivitatea ştiinţifică, aceasta fiind o rezultantă a datelor experimentale şi a procesului de conceptualizare. Hempel, Nagel, Lautman, Bachelard acordă o importanţă deosebită conceptului, arătând poziţia sa funcţională în cadrul unei teorii ştiinţifice.

În contemporaneitate, plecându-se de la aplicabilitatea imediată a unor teorii ştiinţifice, conceptul este în strânsă legătură cu modelarea unor fenomene naturale. Conceptul dobândeşte tot mai mult o dimensiune practică. El exprimă articularea teoriei conceptuale cu realitatea imediată şi modelată prin intermediul unor algoritmi. Conceptul este un element cheie pentru gândirea discursivă, bazată pe demonstraţie şi pe capacitatea de a construi algoritmi în procesul de gândire. El este în strânsă legătură cu coerenţa unei teorii ştiinţifice.¹

În gândirea teologică se poate vorbi de prezenţa şi importanţa conceptului în efortul de sistematizare a teologiei. Însă teologia, fie ea de expresie conceptuală, nu se epuizează în forma sa sistematică. Coerenţa învăţăturii de credinţă este eclezială şi consistenţa teologiei pleacă de la această premisă. Învăţătura Bisericii nu poate fi rezumată la expunerea sistematică a doctrinei, oricât de elaborată ar fi maniera prezentării. Manualele de şcoală ne-au obişnuit cu o teologie sistematică, facilă în elaborare şi înţelegere, comodă prin consecinţele ei, mortificatoare în esenţa ei. Prezentarea deficienţei metodologiei sistematice de teologhisire nu înseamnă încurajarea unei teologii lipsite de claritate şi de coerenţă. Forţa teologiei duhovniceşti nu stă în frazeologia pompoasă şi încărcată care se pretinde a fi o adâncire a unor taine de nepătruns, ci în puterea de viaţă ce mişcă inimile şi minţile celor însetaţi de Adevăr.

Teologia sistematizată excesiv diminuează componenta existenţială a cunoaşterii autentice, transformându-se în simplu pretext de speculaţie care sporeşte trufia celor care se îndeletnicesc cu ea.

“O astfel de teologie, din nefericire, mai curând abate mintea şi inima celui ce învaţă de la viaţa în Dumnezeu, devenind o filosofie, o disciplină ştiinţifică, o echilibristică intelectuală, desfigurând radical absolut tot ce a fost dat de Dumnezeu în limbi de foc, într-o nedescrisă arătare a Luminii, ducând la uimire, într-un sfânt cutremur, întreaga noastră fiinţă. Oare dau şcolile a trăi, a se împărtăşi, nu intelectual, ci real, cu Dumnezeiasca neţărmurire, ceea ce uimeşte duhul nostru, îi stârneşte înflăcărata rugăciune de pocăinţă? Oare stârnesc ele setea mistuitoare de a sorbi dragostea lui Hristos, smerenia şi blândeţea Lui, care L-au dus la Golgota?” ²

Bibliografie: 1. Anne-Françoise Schmid, Concept, în vol. Dictionnaire d’historie et philosophie des sciences (sous la direction de Dominique Lecourt), ed. Quadrige/Puf, Paris, 1999, pp. 224-226; 2. Arhimandritul Sofronie, Naşterea întru Împărăţia cea neclătită, ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2003, p. 41.

A se vedea şi: metodă, disciplină.