Term | Definition |
---|---|
natură | (din lat. natura = natură) [ştiinţă] Referindu-ne la natură, o înţelegem ca fiind „lumea materială organică şi anorganică. În sens obiectiv, Natura nu este un produs uman. Dar, într-un sens simbolic, Natura este o creaţie a înţelegerii umane. În interacţia lor cu lumea materială, oamenii conceptualizează Natura în căutarea lor de a putea înţelege modul în care aceasta funcţionează. Modelele, teoriile şi legile sunt rezultatul. Ele reflectă într-o formă simbolică ceea ce epocile succesive au înţeles prin natură.”1 Grecii antici aveau o viziune „organismică” asupra naturii în măsura în care atribuiau materiei „brute” funcţii intrinseci similare celor care caracterizează funcţionarea organelor într-un organism. Obiectele fizice posedau tendinţe naturale care le făceau să acţioneze după legi care corespundeau naturii lor intime (esenţei) şi împlinirii raţiunii, logos-ului lor – a se vedea teologia sfântului Maxim Mărturisitorul, cel care va trata teologic această perspectivă relaţionând obiectele lumii la Raţiunea supremă, Logosul - Hristos. Universul era divizat între cele de jos, grosiere (pământul) şi cele de sus, elevate (sfera cerească, cuprinzând astrele, planetele cu mişcări circulare – simbol al perfecţiunii, soarele, luna), între cele două manifestându-se o diferenţă de ordin calitativ. În urma revoluţiei ştiinţifice care marchează începutul modernităţii, în special prin lucrările lui Copernic şi Newton (prin care se dezvoltă mecanica), asistăm la emergenţa unei viziuni mecaniciste asupra naturii. Natura apare astfel ca uriaşul ceasornic, care odată pornit de Creator, funcţionează dupa nişte legi precise. Acest „precis” marchează trecerea de la conceptele calitative ale antichităţii la cele cantitative ale modernităţii (materie, mişcare fiind cele fundamentale). Dispare diferenţa calitativă: universul întreg este structurat din aceleaşi elemente care corespund ca funcţionare aceloraşi legi. Se pune în evidenţă relaţia dintre diferitele componente ale sistemului, vorbim (începând cu Laplace) de cauzalitate şi de determinism. Kant va vedea în natură întâi de toate conexiuni după reguli precise, după legi ale naturii2. În fine, revoluţia fizicii provocată de fizica cuantică determină emergenţa unei noi categorii de concepte. Odată cu Maxwell, Faraday şi Hertz, o nouă imagine asupra naturii este propusă, observa Einstein (Evoluţia fizicii, 1938). Noua viziune asupra naturii se va structura înlocuind conceptele fizicii clasice (materie, mişcare, timp, spaţiu) cu altele noi, netraductibile în limbajul fizicii clasice (discontinuitate, incertitudine, nonlocalitate, dilatarea timpului, contracţia distanţei), dând noi valenţe celor vechi (cauzalitate, natură, timp), respectiv redefinind concepte vechi (determinism, simultaneitate, timp absolut, spaţiu absolut)3. Teoria relativităţii înlocuieşte „particula ca unitate fundamentală cu evenimentul în spaţiu-timp”. Energia este relaţionată cu masa (prin celebra formulă E=mc2). Noua natură poate fi gândită acum în termeni de spaţiu-timp, energie, informaţie. Bibliografie: 1. Friedel Weinert, The scientist as Philosopher, ed. Springer-Verlag, 2005, p. 75; Ibidem, pp. 9-62; Ibidem, p. 77. A se vedea şi: cuantic, cunoaştere, energie, spaţiu-timp.
[teologie] Viziunea Sfinţilor Părinţi asupra naturii nu este atât la nivel de reprezentare (gest lăsat în sarcina ştiinţelor și filosofiilor), cât mai ales de interpretare. Cu alte cuvinte, datele scripturistice şi Tradiţia nu au misiunea de a oferi o înţelegere a lumii la nivel fenomenologic, ci sunt gest de teologie, de evidenţiere a lucrării dumnezeieşti în creaţia întreagă. În acest sens, conceptul teologic de natură-cosmos face întâi de toate trimitere la cel de creaţie. Deopotrivă, conceptul de „natură” îl întâlnim în teologie și în accepțiunea (importată din filosofie) de „ousia” – fire – substanță, concept care trimite la ideea de ceea ce este în sine obiectul cunoașterii. Utilizarea sa necesită însă deosebită prudență mai ales în ceea ce privește dogmele Bisericii, trinitară și hristologică, dată fiind încărcătura filosofică a termenului și deci polisemia sa.
A se vedea şi: înţelegere, teologie. |
nedeterminare | nedeterminare (cuantică) [ştiinţă] Termenul se impune în gândirea ştiinţifică a secolului douăzeci în urma formulării de către Werner Heisenberg a principiului omonim. Cutremurul epistemologic pe care îl va provoaca principiul de nedeterminare a lui Heisenberg se explică prin faptul că acesta răspunde, din interiorul gestului ştiinţific, la o aşteptare pe care fizica clasică o socotea legitimă, şi care în fond se va arăta nemăsurată şi nejustificată: posedând o cunoaştere suficientă a condiţiilor iniţiale ale unui sistem fizic (în termeni de poziţie şi viteză în spaţiu) se poate determina integral evoluţia acestuia. Este vorba de determinismul profesat de Galilei, Newton sau Laplace. Heisenberg arată însă că dacă în fizica clasică avem un sistem de puncte materiale care se află într-un câmp de forţe în care este respectat principiul conservării energiei (fiecare punct material este considerat separat de celelalte, având propria lui viteză şi poziţie ce pot fi măsurate în orice situaţie), în noua fizică (adaptată studiului „infinitului mic”) poziţia şi viteza punctului material nu pot fi măsurate simultan. „Heisenberg a reuşit să demonstreze că acest lucru nu este posibil, şi anume nu din motive tehnice (ar fi deci posibil în viitor, când tehnica va mai avansa), ci din motive principiale. Căci cu cât se poate determina mai exact una din dimensiuni (de exemplu spaţiul în care se află o componentă), cu atât este mai inexactă determinarea celorlalte dimensiuni, în acest caz a impulsului (impuls = masă x viteză); o determinare foarte exactă a timpului nu permite, la rândul ei, determinarea exactă a energiei. Atâta timp cât nu se putea dispune de metode de determinare foarte exacte, asemenea relaţii nu puteau fi constatate. În momentul în care s-a intrat însă în domeniul dimensiunilor mici (fizica nucleară, fizica particulelor elementare) s-a demonstrat că tocmai aceste instrumente necesare la determinarea anumitor fenomene influenţează aceste particule, făcând deci imposibilă în principiu o determinare exactă.” 1 În fizica cuantică, observatorul influenţează experimentul. Mai mult, punctul material însuşi nu poate fi gândit ca independent, „decuplat” de restul punctelor materiale ale sistemului, el este considerat ca având potenţialitatea de a se găsi simultan în toate punctele din sistemul de referinţă din care face parte. Este o viziune care presupune imposibilitatea de a mai „izola” fragmente de realitate. În consecinţă, este neviabilă cunoaşterea fracţionară, fragmentată, cum era cazul fizicii clasice. Epistemologia teoriei cuantice implică dezvoltarea unei cunoaşteri unificate în care relaţia dintre întreg şi parte este strânsă şi dinamică. 2 Consecinţele noii epistemologii vor ieşi treptat la lumină. Heisenberg însuşi, negând posibilitatea enunţată de fizica clasică de a afirma că „dacă cunoaştem prezentul cu certitudine, putem calcula viitorul” unui sistem, se referea la inconsistenţa premisiei din enunţul precedent – în fond, nu putem ştii prezentul „cu certitudine” – şi nu avea intenţia, asemenea lui Niels Bohr, de a admite că „teoria cuantică introduce în fizică domnia incertitudinii”. Va fi mai curând rolul unor cugetători din câmpul filosofiei ştiinţelor de a extinde ca şi gest de cugetare filosofică consecinţele gestului de natură ştiinţifică, subliniind că „orice fizician, chiar clasic, de îndată ce experimentează cu instrumente care nu sunt altceva decât „teorii materializate”, modifică obiectul observaţiei”(Gaston Bachelard) 3, respectiv „ar fi contradictoriu să putem prezice prin demers ştiinţific dezvoltarea ştiinţifică a cunoştinţelor noastre. Dacă viitorul este parţial deschis, şi doar anumite potenţialităţi prezente sunt realizate, trebuie statuată o „nedeterminare metafizică”(Karl Popper).” 4 Bernard d’Espagnat arată că cercetările din fizica cuantică subliniază faptul că realitatea fizică nu poate fi explicitată definitiv printr-o teorie fizică. El introduce termenul de real acoperit care exprimă limitele cunoaşterii ştiinţifice. „Acest real acoperit depăşeşte în parte posibilităţile inteligenţei umane [...] Pe de altă parte, ştiinţa este cea care ne învaţă raportul cu realul. Însă informaţia pe care ne-o furnizează este limitată în structurile sale generale şi, deci, nu poate fi concepută ca fiind exhaustivă.” 5 Cercetarea din fizica cuantică permite intuirea substratului profund al materiei fără să pretindă că epuizează prin demers analitic natura raţiunilor ultime ale materiei. Ontologia fizicii cuantice este una relaţională, depăşind concepţiile materialiste despre lume şi afirmând relaţia intimă dintre conştiinţă şi materie, interconectarea între subiectul cunoscător şi obiectul de cunoscut. Dimensiunea implicativă a cercetărilor din fizica cuantică permite o deschidere către semnificaţia teologică a actului cunoaşterii. Nedeterminarea cuantică înţeleasă ca fiind structurală lumii constituie o premisă de referinţă pentru eliminarea oricăror forme de autosuficienţă din partea ştiinţei. Realitatea evidenţiată de fizica cuantică este una care rămâne învăluită de taină, exprimând totodată interconectarea subiectului la realitatea cunoscută. „ Nu putem pretinde să cunoaştem caracteristicile veritabile în sine ale particulelor, ale acelora care ar exista într-o realitate independentă de noi, ci doar a acelor particule pe care le măsurăm, şi care depind într-o mare parte de maniera în care le măsurăm. Deci, trebuie admis că realitatea este şi va rămâne ascunsă. Ea nu este în totalitate de necunoscut, dar ea nu poate, prin însăşi natura sa, să fie dezvăluită în totalitate.” 6 Nedeterminarea indusă de principiul lui Heisenberg din fizica cuantică presupune o asumare în mod diferenţiat: ca ignoranţă umană, ca o limită a cunoaşterii conceptuale, ca nedeterminare structurală a naturii. Einstein şi Bohm sunt reprezentanţii oamenilor de ştiinţă care consideră incertitudinea din principiul de nedeterminare ca o măsură şi o expresie a ignoranţei umane. Subiectivitatea din cercetarea ştiinţifică este generată de o informaţie incompletă şi de o interpretare insuficientă a datelor existente. Incertitudinea este de ordin epistemologic, nu ontologic. Teoria probabilităţii şi incertitudinile fundamentate de fizica cuantică au fost respinse vehement de Einstein care a crezut în posibilitatea dobândirii unei obiectivităţi absolute în cunoaşterea ştiinţifică. În chip similar, David Bohm, prin teoria variabilelor ascunse din fizica cuantică, încearcă să construiască un anumit cadru formal al cunoaşterii ştiinţifice, exprimate în mod obiectiv. Incertitudinea rezultată din principiul de nedeterminare reprezintă doar o etapă epistemologică temporară, care va fi depăşită în timp prin găsirea unei teorii ce va structura în mod coerent toate variabilele. Se întâlneşte aici o profundă aspiraţie de a găsi o teorie unificată a ştiinţei prin care să se redea o reprezentare integrală a lumii. Niels Bohr consideră că incertitudinea nu e dată de o ignoranţă temporară, ci reprezintă o limitare fundamentală a cunoaşterii umane. Întreaga cunoaştere umană (inclusiv cea ştiinţifică) este limitată în mod structural. Incertitudinea este introdusă în cercetarea ştiinţifică chiar plecând de la furnizarea observaţiilor obţinute în urma experimentului empiric. Însă imposibilitatea unei predicţii a stării atomului nu e rezultatul intervenţiei savantului în studiul fenomenului natural, ci este o condiţie intrinsecă a naturii înseşi. Conform principiului de nedeterminare a lui Heisenberg, această incertitudine este un dat ontologic al naturii. Totuşi, Bohr insistă mai mult asupra unui fel de agnosticism ştiinţific decât afirmă dimensiunea ontologică a nedeterminării. Werner Heisenberg este cel care subliniază caracterul ontologic dat de principiul de nedeterminare din fizica cuantică. Limita este o expresie ontologică a realităţii naturale, e structurală existenţei create. Din perspectivă teologică, dimensiunea ontologică a nedeterminării exprimă şi mai clar distincţia semnificativă de tip ontologic dintre necreat şi creat. Ştiinţa are competenţă în ceea ce priveşte studiul realităţii create, dar şi în această situaţie ea e caracterizată de o limită dată de nedeterminarea ontologică existentă în natura creată. Imperfecţiunea cunoaşterii ştiinţifice nu e dată nici de imprecizia aparatelor de măsură, nici de lipsa unei abilităţi epistemologice, ci de nedeterminarea ontologică existentă în structura internă a lumii. Orientarea ontologică facilitează interconectarea conştiinţei cu materia. Nu mai avem de-a face cu o materie amorfă, grosieră şi lipsită de raţionalitate. Lumea fizică nu rămâne fără statut ontologic, ea fiind structurată intrinsec tocmai pe baza raţionalităţii sale interne, în strânsă legătură cu raţiunea umană. Astfel raţiunea umană poate sesiza raţionalitatea cosmosului într-o perspectivă care regăseşte identitatea ontologică a întregii existenţe. Implicarea procesului conştient al minţii umane în reprezentarea lumii în perspectiva fizicii cuantice evidenţiază o ontologie reală a lumii. Aceasta permite o viziune coerentă asupra universului care articulează atât conştiinţa cât şi natura. „Încorporarea unei reprezentări a procesului conştient în reprezentarea pe care o face fizicianul procesului creierului dă naştere unei interpretări a teoriei cuantice care este integrată coerent într-o reprezentare teoretică cuprinzătoare a naturii care include atât mintea cât şi materia şi care asigură automat conexiunile structurale dintre minte şi creier.”7 Nedeterminarea pusă în evidenţă de Heisenberg (în fizică), asemenea teoremei incompletitudinii a lui Gödel (în matematică), respectiv teoriei maşinii lui Turing (în informatică) au meritul de a deschide ştiinţei calea unei smerenii pe care modernitatea nu o cunoaşte, și afirmăm aceasta în sensul unei conştientizări principiale a propriilor limite din însuşi interiorul gestului ştiinţific. Bibliografie: 1. Maria Fürst, Jürgen Trinks, Manual de filozofie, ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 99; 2. Adrian Lemeni, pr. Răzvan Ionescu, Teologie ortodoxă şi ştiinţă, ed. IBMBOR, 2007, p. 362; 3. Dominique Lecourt, Déterminisme, în vol. Dictionnaire d’historie et philosophie des sciences (sous la direction de Dominique Lecourt), ed. Quadrige/Puf, Paris, 1999, p. 301; 4. Ibidem, p. 301; 5. Bernard d”Espagnat, Le réel voilé, ed. Fayard, Paris, 1994, p. 377; 6. Jean Staune, Notre existence a-t-elle un sens?, ed. Presses de la Renaissance, Paris, 2007, p. 94; 7. Henry Stapp, Raţiune, materie şi mecanică cuantică, ed. Tehnică, Bucureşti, 1998, p. 176. A se vedea şi: determinism.
|
neopatristic | [teologie] Demersul neopatristic se dorește demersul contemporan de (re)descoperire a Părinţilor Bisericii şi a învăţăturii lor. Gestul este complex şi profund în măsura în care pentru creştin redescoperire înseamnă împărtăşire din duhul în care aceştia au înţeles viaţa teologică, respectiv devenire întru paternitatea lor duhovnicească. El presupune onesta structurare a trăirii omului contemporan pe calapodul înţelegerii în Hristos pe care Părinţii au avut-o în vremea lor. Este prelungirea trăirii acestora în viaţa de azi, nu atât import servil de soluţii după literă cât creativă întru Duhul insuflare ca răspuns la frământările omului contemporan. Gestul exprimă „vechiul” ca şi continuitate de duh cu Părinţii, respectiv „noul” ca actualitate a răspunsului, ca găsire a soluţiilor vis-a-vis de nevoile de mântuire ale lumii de azi. „Ne-am silit” – spunea părintele Dumitru Stăniloae în prefaţa Dogmaticii sale – „să înţelegem învăţătura Bisericii în spiritul Părinţilor, dar în acelaşi timp să o înţelegem aşa cum credem că ar fi înţeles-o ei astăzi. Căci ei n-ar fi făcut abstracţie de timpul nostru, aşa cum n-au făcut de al lor”1. Filonul neopatristicii este duh şi nu informaţie. Neopatristică nu înseamnă nicidecum ştergerea de praf a scrierilor Părinţilor şi utilizarea acestora ca bibliografie contemporană („la modă”), ci trăirea efectivă, în gest de continuitate, a elanului şi priceperii lor insuflate de Sus prin care au găsit cale de mântuire lor şi semenilor lor. Teologia vie nu poate fi decât răspuns dumnezeiesc la nevoia de mântuire a omului. Nu miră deci că în măsura în care teologia occidentală a produs filosofare religioasă raţionalistă pe care a numit-o teologie, teologie scolastică, neopatristica constituie tocmai răspunsul Ortodoxiei de a păstra chipul autentic al teologiei preocupate de creşterea omului întru lucrarea harului dumnezeiesc. „Una dintre principalele trăsături ale teologiei scolastice este preocuparea acesteia de probleme în întregime străine de neliniştile omeneşti. [...] Scopul unei teologii autentice este însă dezvoltarea, atingerea plenitudinii şi mântuirea omului şi tot ceea ce ar preocupa-o trebuie să fie conectat în mod imediat vieţii umane [...] de a interveni în realitatea umană spre a-i ajuta pe oameni să aspire la o viaţă deplină” 2. Neopatristica presupune o schimbare de viaţă aşa cum Părinţii înşişi au făcut-o în vremea lor. Referirea la ei astăzi este referirea la soluţiile pe care harul le-a adus în viaţa lor și la actualizarea acestora tot prin har pentru nevoile de acum. Neopatristica presupune gestul înnoirii minţii – metanoia şi dobândirea înţelegerii şi inteligenţei înduhovnicite. Teologia academică contemporană poartă însă încă rănile pierderii filonului patristic: „Teologia ortodoxă fie că a continuat să imite vechiul ifos al teologiei scolastice apusene, fie a dezvoltat un scolasticism „neopatristic”, adică se referă neîncetat la Sfinţii Părinţi ai Bisericii de Răsărit, dar nu într-un mod patristic. Cu alte cuvinte, teologia neopatristică se referă la Sfinţii Părinţi ca la nişte surse bibliografice, iar aceasta nu este patristic pentru că Parinţii Bisericii au folosit ca surse pentru teologia lor viaţa bisericească şi foarte rar se refereau la texte, iar atunci când se refereau la texte nu le foloseau ca surse bibliografice, ci ca puncte de vedere ale vieţii ecclesiastice pe deplin integrate acesteia” 3. Bibliografie: 1. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 1, ed. EIBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 7; 2. Părintele Philotheos Pharos, Înstrăinarea ethosului creştin, ed. Platytera, Bucureşti, 2004, pp. 78-79; 3. Ibidem, p. 80. A se vedea şi: patristică, părinte. |
neuroteologie | [știință] Își propune a fi disciplina științifică care se ocupă cu analiza efectelor investigabile la nivel biologic ale trăirii religioase1. Pot fi identificate două direcții de cercetare. Prima ține de neuropsihologia trăirii religioase, ea implică studii privind „caracteristicile psihologice legate de dominanța emisferei stângi sau drepte a creierului în relație cu diferite pattern-uri privind credința în, și respectiv imaginea (reprezentarea, n.n) divinului. John Ashbrook a sugerat termenul de neuroteologie pentru acest gen de întreprindere. Începând cu anii ‘80, căutarea unor structuri precizabile ale creierului și a funcționării acestora în corelație cu experiența mistică și religioasă a devenit o nouă preocupare. Pe această linie, Michael Persinger și Vilayanur Ramachadran au propus o relație directă între experiența religioasă și activitatea lobului temporal.” 2 Studiind subiecți umani aflați în gest de meditație sau rugăciune, se propune ca prin analiza gradului de stimulare a diferitelor zone cerebrale (spre exemplu, detectabile prin imagistica medicală non-invazivă) „să se exploreze chestiunea privind cum religia și Dumnezeu sunt percepute și experimentate de creierul și de mintea umană”. 3 A doua direcție, având ca punct de plecare studiul personalității umane într-o cheie de lectură simultan neuroștiințifică și teologică, își propune să integreze repere teologice care țin de complexitatea personalității umane în gestul științei și astfel să contrabalanseze percepția unor realități care în neuroștiințe sunt puse sub semnul întrebării sau reduse la relații materiale (conștiință, voință, responsabilitate). Unii se străduiesc să vadă neuroteologia ca demers care ar „contribui” la teologie prin intermediul elementelor de neuroștiință care privesc persoana umană studiată în contextul evaluării biologice a efectelor trăirii religioase. Din perspectivă ortodoxă, caracterul de teologie al demersului neuroteologiei este irelevant. Teologia fiind, în fondul ei, experiere și preocupare cu Dumnezeu Cel deslușibil ca prezență personală prin lucrarea harului, orice demers strict orizontal de tip analiză neuropsihologică a trăirilor, fie ele religioase, sub numele de teologie dar centrat în omul biologic, orice gest de circumscriere a trăirii religioase în semnificație de activitate corticală, ori gest de înțelegere a teologiei intelectualist (ignorând integralitatea și unitatea structurală a omului în trăirea experienței religioase), orice gest de confuzie de competențe între demersul de tip științific și cel teologic sunt inacceptabile. Este drept că însuși numele de neuroteologie, a cărui etimologie face trimitere la teologie, poate întreține confuzia. De ce nu s-ar chema o astfel de disciplină mai curând, date fiind competențele propuse, neuropsihologie sau neurofiziologie (și respectiv neuropatologie) a trăirii religioase? În ceea ce privește caracterul științific al neuroteologiei, dacă pentru unii acesta este cât se poate de clar (a se vedea preocupările în această direcție în cadrul Center for Theology and Natural Sciences, Berkeley, USA), acesta constituie pentru alții subiect de dezbatere (a se vedea Massimo Pigliucci, Neuro-Theology, a rather skeptical perspective, în vol. Joseph Rhawn, NeuroTheology: Brain, Science, Spirituality, Religious Experience4). În orice caz, integrarea teologiei cu știința, gest care privește a doua direcție a neuroteologiei din cele prezentate anterior, pe lângă aspectul pozitiv al oferirii unei viziuni antropologice mai largi decât cea a neuroștiințelor, prezintă riscul sincretismului, și deci al ratării caracterului realmente științific al demersului de investigare, astfel că prima direcție pare a rămâne și cea mai transparentă în ceea ce privește caracterul pur științific al demersului neuroteologiei. Bibliografie: 1. Eugene G. D'Aquili, Andrew B. Newberg, The Mystical Mind: Probing the Biology of Religious Experience (Theology and the Sciences), ed. Augsburg Fortress Publishers, 1999; 2. Palmyre Oomen, Neurotheology, în vol. J. Wentzel Vrede van Huyssteen (editor-sef) & colaboratori, (Gale) Encyclopedia of Science and Religion, 2003, ed. Macmillan reference USA, USA, pp. 617 ; 3. Ibidem, p. 617; 4. Joseph Rhawn, NeuroTheology: Brain, Science, Spirituality, Religious Experience, University Press, USA, 2002. A se vedea şi: teologie, știință. |
nivel de realitate | [ştiinţă, dar mai precis filosofie a științei] Heisenberg distingea trei regiuni ale realității (1. a fizicii clasice; 2. a fizicii cuantice și a fenomenelor biologice și psihice; 3. a experiențelor religioase, filosofice și artistice). Cele trei se înscriu într-o perspectivă a proximității tot mai mari dintre subiectul și obiectul cunoașterii. Această viziune va fi dezvoltată de Basarab Nicolescu prin conceptul de „niveluri de Realitate”: „Trebuie să înțelegem prin niveluri de Realitate un ansamblu de sisteme aflate mereu sub acțiunea unui număr de legi generale : de pildă, entitățile cuantice supuse legilor cuantice, care sunt radical diferite de legile lumii macrofizice. Înseamnă că două niveluri de Realitate sunt diferite dacă, trecând de la unul la altul, există o ruptură a legilor și o ruptură a conceptelor fundamentale (cum ar fi, spre exemplu, cauzalitatea). Apariția a cel puțin trei niveluri de Realitate diferite în studiul sistemelor naturale – nivelul macrofizic, nivelul micro-fizic și ciber-spațiu-timpul (la care se cuvine adăugat un al patrulea, pentru moment pur teoretic, acela al supercorzilor, considerat de fizicieni ca fiind scheletul ultim al universului) – este un eveniment capital în istoria cunoașterii.” Bibliografie: 1. Basarab Nicolescu, Noi, particula şi lumea, ed. Polirom, 2000, p. 102. A se vedea şi: real/realitate. |