Science and Religion

Dictio

Search for glossary terms (regular expression allowed)
Begin with Contains Exact termSounds like
All A B C D E F G H I J K L M N O P Q R S T U V W X Y Z
Term Definition
obiect

obiect / obiectivitate

[ştiinţă]

Desemnăm „obiect al cunoașterii” acea entitate căreia îi adresăm gestul investigării noastre în vederea aciziționării de cunoștințe și, respectiv, înțelegerii acestuia (obiect reprezintă „ce cunosc”). În acest context, „[...] chestiunea obiectivităţii este poate chestiunea centrală a epistemologiei propuse ca metodologie a cunoaşterii ştiinţifice [...] de o manieră generală, a pune problema obiectivităţii echivalează a-ţi pune problema obiectului cunoaşterii posibile. Şi această chestiune presupune la rândul său a face să intre în joc, în faţa domeniului obiectelor cunoaşterii posibile, sfera subiectivităţii.” 1

Pentru ştiinţe, noţiunea de obiectivitate caracterizează relaţia între eu-ul cunoscător şi lume în sensul nevoii de a stabili cu precizie care sunt limitele în care dimensiunea personală, şi deci subiectivă, a eu-ului cunoscător poate interveni în procesul cunoaşterii, dacă poate interveni, ştiut fiind ca principala exigenţă a gestului ştiinţific rămâne a dobândi în privinţa obiectului cunoaşterii o cunoaştere riguroasă, sigură (şi deci, obiectivă).

„ Dacă ne referim la sensul curent al cuvântului, putem numi „obiectiv” tot ceea ce există independent de toată cunoaşterea sau ideea. Putem numi obiectiv ceea ce este valabil pentru toate spiritele, şi nu numai pentru un anume individ sau altul. Caracterizăm de asemenea ca fiind obiectiv ceea ce este independent de voinţă. Şi, într-un ultim rând, spunem că este obiectiv spiritul celui care vede lucrurile aşa cum sunt, fără a se lăsa influenţat de preferinţele sale sau de obiceiuri.” 2

Dacă fizica clasică ne-a obişnuit cu o noţiune de tip obiectivitate exprimată la modul absolut, şi aceasta datorată încrederii în faptul că „natura funcţionează după „legi” care sunt independente de dorinţele umane, şi rezultatele ştiinţifice sunt în mod notoriu de neîncredere când influenţa înclinaţiilor umane nu a fost în mod adecvat controlată” 3, fizica cuantică pare a ne obliga la o reevaluare a conceptului prin „[...] existenţa antiparticulelor, universalitatea acestei noţiuni şi faptul că comunicând o mişcare suficientă la două particule pe care le aducem în coliziune se poate, fără distrugerea particulelor iniţiale, să determinăm apariţia altora, la fel de „materiale” ca primele. Acest simplu fapt – care, în prezent, relevă de domeniul experimentării curente în laboratoarele care posedă acceleratoare de particule – este suficient în a face caducă toată concepţia „obiectuală” a realităţii fizice. El demonstrează de fapt că ceea ce se conservă, energia totală, este o entitate a cărei noţiune însăşi, în mod matematic precis definită, corespunde unei depăşiri conceptuale imposibile de gândit în termeni curenţi, de felul unei deconcertante sinteze noţionale între ideile intuitive (sau „tradiţionale”) şi atributele obiectului (aici, mişcarea). Doar cadrul matematic permite a gândi adecvat acest tip de date. [...] În acest stadiu am putea încă să încercăm, este adevărat, să dăm materiei o definiţie de tip „obiectivitate forte”, adică una care nu s-ar referi cu nimic, fie şi de o manieră implicită, la aptitudinile noastre de a observa şi de a acţiona. Ea ar trebui să fie în chip necesar matematică: abstractă, pentru a nu o numi platoniciană.” 4

Există actori în spaţiul fizicii contemporane care pledează pentru o reevaluare a obiectivităţii. Ei propun la modul concret a distinge între „obiectivitatea tare”, aplicabilă (ca întotdeauna de la modernitate încoace) pentru ceea ce ţine de fizica clasică, şi „obiectivitatea slabă”, aplicabilă la nivelul investigaţiilor care ţin de lumea microparticulelor:

„[...] Există dubii foarte serioase care planează astăzi asupra „obiectivităţii forte” în sine, înţelegând prin aceasta cea a ansamblului fizicii. Fără ca [...] pertinenţa acesteia din urmă să fie în vreun chip compromisă. Pe linia lui Kant, Poincaré, Mach şi alţii, fondatori ai fizicii cuantice – marea fizică a secolului XX – punem acesteia baze a căror obiectivitate, pentru a fi incontestabilă, nu este o obiectivitate forte ca cea anterior definită (precum cea din fizica clasică, n. n). Este o obiectivitate pe care, pentru a o distinge, o numesc „slabă”, şi care în scopul precis de a scăpa criticii filosofice de noţiune de tip ontologie, conferă experienţei colective - şi deci cunoaşterii umane, în consecinţă - un rol constitutiv fundamental. Or, descoperim nu numai că această alegere a fost fecundă, dar, aşa cum o arată cele mai recente cercetări teoretico-experimentale, unele date proprii fizicii fac de neconceput [...] o reîntoarcere autentică la formularea de legi care să se înscrie în cadrul unei obiectivităţi de tip forte.” 5  

Bibliografie: 1. Robert Nadeau, Objectivité, în vol. Dictionnaire d’historie et philosophie des sciences (sous la direction de Dominique Lecourt), ed. Quadrige/Puf, Paris, 1999, p. 698; 2. Ibidem, p. 699; 3. Willard Young, Fallacies of Creationism, Detseling Entreprises Limited, Calgary, 1985, p. 118; 4. Bérnard d’Espagnat (Préface), Qu’est-ce que la matière, sous la direction de Françoise Monnoyeur, ed. Le livre de poche, 2000, pp. 8-9; 5. Ibidem, p. 9.

A se vedea şi: subiectivitate.

 

[teologie]

Dacă ştiinţa îşi concentrează atenţia asupra universului fizic, asupra exteriorului uman accesibil prin simţuri, teologia priveşte înnoirea omului lăuntric, transformarea realităţii interior-umane. Aceasta ne face să distingem între domeniul de competenţă al ştiinţei, ca fiind cel al exteriorităţii umane, şi cel al teologiei, ca fiind cel al interiorităţii. Distincţia comportă însă nuanţe. Aşa cum cunoaşterea lumii înconjurătoare structurează interiorul fiinţei umane, antrenându-l într-o devenire, tot aşa schimbarea universului interior printr-o disciplină duhovnicească dă naştere unei noi vieţuiri în lume, cu impact asupra materialităţii lumii. Între interior şi exterior există o interdependenţă şi o interrelaţionare. În acelasi context, există voci care vor să plaseze teologia în aria subiectivităţii iar ştiinţa în cea a obiectivităţii. Această distincţie nu este absolută. Incontestabil, unul dintre cele mai obiective aspecte ale lumii este faptul ca omul este subiectiv. Ştiinţa nu-l poate cuprinde, ci doar „descrie” prin aspecte obiectivabile. Obiectivitatea ştiinţei plăteşte preţul unui anumite viziuni simplificatoare asupra lumii, prin eliminarea aspectelor considerate secundare, viziune cunoscută şi asumată ca atare, în timp ce în teologie reperele obiectivităţii ţin de conlucrarea cu raţiunile lui Dumnezeu încifrate în lume, raţiuni descoperibile prin lucrarea harului.

„Obiectul” cunoașterii teologice cere o relație interpersonală (pe cine cunosc? – „obiectul” este persoană), și respectiv, în virtutea acestui mod de relaționare prin actul cunoașterii cu Dumnezeu – Prezență personală, este posibilă în plan secundar o deslușire a semnificațiilor teologice ale lumii („ce cunosc ?” – „obiectul” este lumea fizică).

 

A se vedea şi: subiectivitate.

observaţie

[ştiinţă]

În viaţa curentă asociem observaţia faptului de a fi remarcat ceva, intenţionat sau nu. Astfel, observăm un fenomen, un aspect a ceva, o prezenţă, dupa cum „facem observaţie” cuiva atrăgându-i atenţia asupra a ceea ce nu remarcase singur. Demersul ştiinţific înzestrează observaţia, care poate fi intenţionată (cel mai adesea) sau nu, cu un fundament teoretic şi conceptual manifestat a priori – omul de ştiinţă „observă” prin prisma experienţei şi pregătirii sale ştiinţifice. Astfel, observaţia ştiinţifică nu este neapărat observaţia copilului care descoperă în maniera cea mai simplă aspecte ale lumii încojurătoare, ci mai curând observaţia adultului care exercită o gândire ordonată, precisă (Einstein spune că gândirea ştiinţifică este o „rafinare a gândirii curente”) şi care „observă” în contextul în care se străduieşte să deceleze în mediul încojurător, prin instrumente-unelte specifice, şi profitând de un bagaj ideatic şi conceptual preachiziţionat, legile de funcţionare ale naturii la nivel fenomenologic. Nu confundăm însă observaţia cu experimentul (ştiinţa clasică concepe experienţa ca „observaţie provocată”, cf. Claude Bernard):

„Conţinutul conceptului de observaţie depinde de raporturile sale complexe cu cel de experimentare. Observaţia este în general opusă experimentării, după cum un procedeu pasiv se opune unuia activ de cercetare. În observaţie ne limităm să constatăm fenomene. În experimentare suscităm fenomene printr-o activitate ordonată utilizând mijloace tehnice. [...] faţă de observaţia care este un simplu releveu evenimenţial, experimentarea presupune […] un ghidaj teoretic de punere în funcţie de instrumente şi o interpretare teoretică a ceea ce rezultă.” 1

Dar, deopotrivă, putem concepe observaţia ca pe o experimentare elementară, de nivel zero. Aceasta din urmă este posibilă întrucât există în gestul observaţiei ştiinţifice o „anticipare teoretică”, respectiv „o interpretare a rezultatelor care face apel la presuposé-uri elementare minime”. Relaţia dintre observaţie şi experimentare se arată a fi şi mai complexă în fizica contemporană faţă de cea clasică întrucât fizica actuală ne obişnuieşte în chip necesar cu o gândire antinomică:

„Un fizician ca Bohr s-a crezut [...] autorizat să vorbească de „observaţie” în circumstanţe în care era mai curând legitimat să se refere la „experimentare” sau la „măsură”. Această ultimă folosire a cuvantului „observaţie” nu este însă gratuită. Bohr trage o învăţătură importantă pentru interpretarea sa privind mecanica cuantică. Pe de o parte, fenomenul microscopic este după el o totalitate din care este imposibil să vezi partea aparatului de explorare şi cea a mediului explorat. Dar, pe de cealaltă parte, insistă el, conceptul însuşi de observaţie necesită o disctincţie între obiect şi aparatul de măsură. O astfel de dialectică, alternând un holism de principiu şi un dualism constitutiv actului de cunoaştere, a dus la noţiunea controversată de complementaritate.” 2

Bibliografie: 1. Michel Bitbol, Observation, în vol. Dictionnaire des concepts philosophiques, ed. CNRS Éditions – Larousse, 2006, p. 575; 2. Ibidem, p. 575.

A se vedea şi: experienţă/experiment.

ontologie

[ştiinţă] (din gr. on, al vb. einai = ceea ce este, respectiv din gr. logos = discurs)

Spre deosebire de antichitate, modernitatea propune un demers ştiinţific care se delimitează riguros de orice afirmaţie privind ceea ce este „în fiinţă” un obiect al cunoaşterii ştiinţifice. În acest sens, viziunea lui Aristotel cum că „ există o ştiinţă care studiază Fiinţa aşa cum este ea şi atributele care îi aparţin în chip esenţial. Ea nu se confundă cu nici una dintre ştiinţele numite particulare, pentru că nici una dintre aceste ştiinţe nu consideră în general fiinţa ca fiinţă, ci decupând o parte din ea îi studiază atributele” 1, nu convinge cu nimic cum că ontologia ar putea fi considerată o ştiinţă în accepţiunea modernă a termenului. Ontologia pare să facă parte mai curând din câmpul cercetării filosofice, metafizice. Semnalând dificultatea unei încadrări precise a ontologiei în chiar interiorul filosofiei, remarcăm că unii o consideră ca desemnând „generalitatea filosofiei fiinţei prin opoziţie cu specializările metafizicii (teologie, cosmologie, psihologie).”2 Cert este că termenul „ontologie” îl întâlnim formulat ca atare la începutul secolului şaptesprezece, menţionat în articolul „Abstractio” din Lexicon philosophicum al lui Rudolf Göckel 3 (deci ca termen filosofic), şi definind în acest context „filosofia fiinţei sau a transcedentaliilor” (noţiune aparţinând scolasticii). Termenul va căpăta mai târziu la Kant un sens „idealist şi critic”, purtând „funcţia de a determina sistemul de concepte şi principii de aşteptare (entendement, fr.) (transcedentaliile scolasticii) fără relaţii cu obiectele date.” 4

Ontologia nu poate fi considerată ştiinţă, ci (eventual) filosofie. Dată fiind însă particularitatea obiectului său de cercetare („fiinţa” – „ousia”; ontologia este în fapt o „ousia”-ologie), şi având în vedere definiţia ontologică pe care Dumnezeu Însuşi o ofera umanităţii despre Sine - „Eu sunt Cel ce sunt” – în Vechiul Testament, ne întrebăm legitim: să fie mai curând ontologia un gest de teologie? Dacă scolastica apuseană părea a accepta ontologia în câmpul preocupărilor sale (cel puțin privind creația), teologia răsăriteană, afirmând apofatismul absolut în ceea ce priveşte cunoaşterea a ceea ce este „în fiinţă” Fiinţa divină, care constituie „obiectul” prin excelență al preocupărilor sale (și doar în mod secundar creația), se regăseşte mai curând în viziunea conform căreia „ontologia se distinge de teologie prin aceea că discursul categorial nu are priză asupra Fiinţei divine [...] ştiinţa fiinţei ca fiinţă trece prin punerea în relaţie predicativă a diferitelor categorii, destinată să rezolve întrucâtva imposibilitatea unei intuiri directe a fiinţei.” 5

Ontologia poate constitui astăzi paradoxalul cadru catalizator al unei reînoite reflecţii ştiinţifice şi teologice în măsura în care fizica contemporană oferă posibilitatea unei întâlniri cu realul îndepărtat, profund, „acoperit”, iar teologia propune trăirea concretă a tainicului, a apofaticului:

„[...] fizica actuală […] pare a furniza trei certitudini. Prima este că răspunsurile la chestionarea ontologică nu mai ţin de domeniul banalului. Ele nu mai pot fi de tipul: „există corpusculi numiţi electroni, neutrino, fotoni şi quarci şi toate lucrurile care există nu sunt decât combinaţii ale corpusculilor în chestiune”. A doua este că principiul diviziunii prin gândire, scump lui Descartes, dacă este a fi păstrat pentru ştiinţă, este a fi respins pentru ontologie. Şi a treia, parţial legată de a doua, este că fizica actuală nu este o ontologie [...] Fizica ne poate spune care reprezentări ale realităţii sunt de respins întrucât sunt contrarii experienţei, dar nu îi aparţine a ne putea spune cu certitudine dacă cutare sau cutare reprezentare este adecvată realităţii. Şi atunci, ceea ce există, fiinţa, ce este? [...] marile interogaţii ale filosofiei perene, pe care le-am crezut depăşite, se redeschid, dar fără o ştergere a celor achiziţionate (între timp, n.n)” 6

Ceea ce face pe fizicianul contemporan să se întrebe:

„Cum putem, în toate acestea, să ne regăsim un pic reperele? Va fi aceasta mai curând de partea teologiei? O invită, evident, caracterul în acelaşi timp unitar şi transcendent al acestui „real ultim”. Dar aceasta va fi, mai curând, îmi pare, teologia negativă de tip Dionisie Areopagitul [...] decât teologia, prea compromisă cu „realismul obiectivist” care-şi găseşte principalele repere la Aristotel” (autorul se referă aici la teologia scolastică catolică, n.n) 7

Iată o pledoarie privind nevoia omului de ştiinţă contemporan, în demersul său de înţelegere a realităţii profunde, de a se sprijini pe reperele gândirii tradiţionale autentice, a celei neimpurificate de amestecul cugetării filosofice raţionalizatoare. Întâlnirea cu realul (cel atât de) tainic pare a cere în mod necesar un gest de investigare (cât mai) cuprinzător și care să profite de bogăţia competenţelor specifice ştiinţei, ale teologiei, şi, de ce nu, ale ontologiei (cu specificitatea demersului ei):

„Realul este departe, este limpede. Întrebare: este el fizic sau non-fizic? Înţeleg prin aceasta: este el în totalitatea sa descriptibil [...] prin mijloacele unei ştiinţe exacte (şi, de preferinţă, unificate)? Ştiinţa, altfel spus, poate ea să vizeze o realitate în sine? Poate spera ea într-o zi să devină ontologie, sau, mai precis, ontologia?” 8

Observaţie: termenul „fiinţă” este utilizat aici făcând referire la ceea ce există, însufleţit sau neînsufleţit (être, fr.). Chestiunea se pune cu acuitate în fizica cuantică în măsura în care „obiectul” cuantic este un „être”, un obiect care nu mai seamănă cu nimic obiectului fizicii clasice, fiind şi material şi imaterial, şi localizat şi nelocalizat.

Bibliografie: 1. Didier Ottaviani, Ontologie, în vol. Dictionnaire des concepts philosophiques, ed. CNRS Éditions – Larousse, 2006, p. 580; 2. Christian Godin, Dictionnaire de philosophie, ed. Fayard – Editions du temps, 2004, p. 905; 3. Didier Ottaviani, op. cit., p. 580; 4. Christian Godin, op. cit., p. 905; 5. Didier Ottaviani, op. cit., p. 581; 6. Bernard d’Espagnat, Physique contemporaine et intelligibilité du monde, PhiloScience, no. 1, 2004-2005, p. 9; 7. Ibidem, p. 9; 8. Bernard d’Espagnat (Florilège pour une autre lecture de l’univers), op. cit., p. 71.

A se vedea şi: realitate.