vedere

[ştiinţă]

Cum vede omul? Încercările de a înţelege mecanismul vederii datează dintru începuturile ştiinţei. Democrit presupunea existenţa unei presiuni a aerului care se exercită asupra pupilei sub forma unei imagini, Platon considera că un flux vizual ieşea din ochi pentru a întâlni emanaţiile care proveneau din obiect provocând astfel senzaţia, iar Aristotel considera că mediile transparente intermediare între ochi şi obiect reacţionează la focul produs de soare spre a genera senzaţia de vedere. Perspectivele ştiinţifice ale vremii erau întărite de viziuni filosofice aferente. Euclid este cel care formulează o teorie geometrică a vederii, ameliorată cinci secole mai târziu de Ptolemeu. Prima „fizică a luminii” va fi oferită de Ibn al-Haitham în jurul anului o mie, este de altfel prima în care „vederea va fi explicată prin intrarea în ochi a razelor luminoase” ¹:

„După un studiu experimental al propagării rectilinii a luminii [...] parcurs de o manieră metodică într-o cameră neagră, [...] justifică ideea de intromisie prin durerea pe care o lumină puternică o produce în ochi; în acesta nu este deci emisie, ci recepţie. Dintr-o dată se aboleşte cercul antic al vederii şi al vizibilului, ne regăsim într-un sistem de trei termeni: sursă luminoasă, obiect, organ care simte.”²

Va fi meritul lui Kepler, în studiul său privind pătrunderea luminii printr-o fantă îngustă într-o cameră neagră, să ofere o înţelegere mai profundă a funcţionării ochiului uman prin deplasarea problematicii formării imaginii de la exterior, de pe cristalin, în interiorul ochiului. Acesta din urmă va fi înţeles ca o cameră neagră prevăzută cu un iris-diafragmă. Mai tarziu, Decartes va aduce completări prin perspectiva că

„vederea comportă trei faze distincte, una luminoasă până la retină, alta nervoasă până la creier, şi ultima, propriuzis mentală, singura conştientă; pentru a vedea, este suficient ca nervul să transmită sufletului semne care să-i permită să distingă unele de altele proprietăţile lumii exterioare.” ³  

În secolul nouăsprezece apar primele experimenţe de tip neuro-fiziologie a vederii. Vivisecţia animală şi tehnicile experimentale aplicate la om vor conduce la o mai bună cunoaştere a sistemului nervos central şi periferic. Se descoperă zonele corticale aferente excitaţiilor vizuale. La începutul secolului douăzeci se descoperă funcţionarea retinei prin celule cu conuri, a căror excitare produce recunoaşterea culorilor şi a detaliilor, şi prin celulele cu bastonase, adaptate la intensităţi luminoase scăzute şi sensibile la direcţii în spaţiu şi mişcare.

Astăzi sistemul vizual uman este văzut ca un sistem foarte complex atât la nivel optic cât şi ca cuprindere neurologică (organizat în module şi reţele). Neuroştiinţele vederii ne obişnuiesc astăzi cu cercetări prin modele informatice. Dezvoltarea vederii artificiale reprezintă întrucâtva „seminarizarea” cunoştinţelor dobândite în ultimii ani în neuro-fiziologie, ea răspunde nevoilor crescânde de ordin tehnic ale societăţii contemporane:

„Vederea este cel mai important simţ al omului. În mod similar vederea artificială este simţul care îmbunătăţeşte în cea mai mare măsură performanţele unui robot inteligent. Pentru îndeplinirea unor activităţi de tip uman cum sunt asamblarea, inspecţia sau navigarea, roboţii trebuie să fie înzestraţi cu un sistem de viziune artificială care să permită implementarea vederii artificiale. Orice sistem de viziune, fie uman fie artificial, are două unităţi funcţionale: dispozitivul de captare a imaginii şi sistemul de analiză şi înţelegere a imaginii. Dispozitivul de captare face legătura între mediu şi sistemul de viziune. El converteşte energia semnalului luminos în energie electrică. În cazul omului dispozitivul de captare este ochiul, iar în cazul sistemului de viziune artificială camera de luat vederi sau un dispozitiv similar. [...] pot achiziţiona informaţii bidimensionale de tip intensitate luminoasă, culoare, sau informaţii tridimensionale de profunzime în scopul creării, în caz general, a unui semnal de tip imagine numerică, multimodal, variabil în spaţiu, variabil în timp. Funcţia de analiză şi înţelegere a imaginilor în cazul omului este realizată de creier, iar în cazul sistemului de viziune artificială de sistemul de calcul din componenta lui.”⁴

Bibliografie: 1. Gérard Simon, Vision, în vol. Dictionnaire d’historie et philosophie des sciences (sous la direction de Dominique Lecourt), ed. Quadrige/Puf, Paris, 1999, p. 982; 2. Ibidem, p. 983; 3. Ibidem, p. 984; 4. Sergiu Nedevschi, Prelucrarea imaginilor şi recunoaşterea formelor, editura Albastră, Cluj-Napoca, 1998, pp. 12-13.

A se vedea şi: informaţie, informatică.

[teologie]

Dacă ştiinţele s-au preocupat, în demers de competenţă proprie, în a înţelege şi modela mecanismul uman al vederii prin aplicaţii tehnice, la rândul său, teologia, în demers de competenţă proprie, şi privind propriul său centru de interes, s-a interesat dintotdeauna de natura vederii nu atât a realităţii sensibile, cât duhovniceşti. În timp ce înţelegerea vederii naturale prin intermediul ştiinţelor face ca omul să aplice cunoştinţele sale dinspre natural către artificial, preocuparea teologică duce pe om, prin experienţa vederii duhovniceşti, către gestul contemplării prin intermediul naturalului a (supranaturalului) prezenţei lui Dumnezeu. Teologia se preocupă de experienţă, de modul concret prin care omul poate contempla cele mai presus de fire făcute cunoscute prin medierea celor de la nivelul firii. Părinţii Bisericii nu ezită de altfel să numească vederea duhovnicească adevărată împărtăşire din prezenţa şi din viaţa dumnezeiască, culminând cu măsurile ultime ale unirii cu Dumnezeu¹. Pentru creştin, mântuirea înseamnă unire reală cu Dumnezeu prin care „vom vedea pe Dumnezeu precum este”. ² Gestul teologiei este gestul credinţei ca experimentare a unei vederi mai presus de vedere şi prin care vine înlăuntrul omului încredinţarea de netăgăduit a întâlnirii cu Însuşi Dumnezeu: „A răspuns Toma şi a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu. Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut” (In. 20, 28-29). Recunoaşterea lui Dumnezeu prin vederea duhovnicească se va permanentiza în istorie prin gestul jertfei liturgice (instituit de Hristos la Cina cea de taină): „şi, când a stat împreună cu ei la masă, luând El pâinea, a binecuvântat, şi, frângând, le-a dat lor. Şi s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut; şi El s-a făcut nevăzut de la faţa lor” (Lc. 24, 30-31). Repetarea gestului liturgic prin împărtăşirea cu Hristos este astfel laboratorul recunoaşterii dumnezeieşti în om, respectiv al permanentizării sesizării prezenței Sale în lume.

Încă dintru începuturi creştinismul a dat mărturia posibilităţii reale de îndumnezeire a omului. Mistica ortodoxă este mistica împărtăşirii din prezenţa dumnezeiască. Trăirea lui Dumnezeu este trăirea Celui de dincolo de simţuri, dar accesibil prin iconomie dumnezeiască (şi) prin simţuri, ca unele ce sunt chemate la o lucrare care tinde mai presus de puterea lor naturală. Astfel, omul poate trăi o vedere duhovicească prin intermediul simţului vederii, acesta din urma „dilatat” - ridicat la o putere mai presus de natura sa. Vederea duhovnicească implică participarea întregii făpturi umane:

„Sufletul nu fără frică îşi ia asupră-şi a vorbi despre Lumina care luminează pe omul ce însetează a vedea Faţa Celui Fără-de-început. Tainică este firea ei; şi în ce chipuri să o înfăţişăm? Dincolo de simţuri, nevăzută – ea uneori se face văzută, iată, chiar cu aceşti ochi trupeşti. Lină şi gingaşă – ea trage către sine şi inima, şi mintea, astfel încât uiţi pământul, răpindu-te în altă lume. Aceasta se întâmplă şi în plină zi, şi în întunericul nopţii. Blândă, ea este însă mai puternică decât tot ceea ce ne înconjoară. Ea, curios, îmbrăţişează omul din afară; însă văzând-o, atenţia se adânceşte înlăuntrul omului, în inima încălzită de dragoste, dragoste uneori compătimitoare, alteori plină de mulţămită. Se întâmplă să nu mai simţi materialitatea: nici cea proprie, nici cea a realităţii ce te înconjoară, şi însuţi te vezi ca lumină. Fuge toată durerea, uitate rămân grijile pământului; îngrozirile sunt înghiţite de o dulce pace. [...] Când Lumina [...] ne îmbărbătează din afară şi pătrunde înlăuntrul sufletului nostru, atunci şi noi devenim ca şi în afara vremii. ” ³

Datorăm sfântului Grigorie Palama o primă sinteză a gândirii patristice privind posibilitatea reală din partea omului de experimentare a harului dumnezeiesc (energie necreată divină). Sfântul oferea la epoca sa această sinteză ca răspuns la presiunea umanismului filosofic care tindea să pervertească înţelegerea adevăratei naturi a trăirii teologice. Experierea luminii necreate este posibilă în cei care îşi curăţă inimile spre a deveni altare ale prezenţei Dumnezeului celui Preaînalt, este prelungire a împărtăşirii luminii necreate pe muntele Tabor de către ucenici, a slavei dumnezeieşti. Dumnezeu poate fi în chip real întâlnit în gestul rugăciunii, iar prezenţa Lui, manifestă prin harul dumnezeiesc, este premisa mutării omului de la vremelnic la veşnic (încă de acum şi de aici) ca gest de pregustare ale celor ce vor fi în veşnicie:

„Oare nu reiese clar că lumina văzută de apostoli pe Tabor, cea care se vede în sufletele curăţite, şi ipostasul bunurilor viitoare, e una şi aceeaşi lumină dumnezeiască? Doar de aceea a numit şi Vasile cel Mare lumina de la Schimbarea la Faţă a Domnului pe Tabor preludiu al slavei lui Hristos de la a doua venire. Tot el zice în alt loc: „Puterea dumnezeiască a Domnului a străbătut la suprafaţă prin trupul Său, luat dintre noi, ca o lumină dumnezeiască printr-o pieliţă transparentă, luminând celor ce aveau ochii inimii curăţiţi.” ⁴

Este limpede că lumina dumnezeiască nu se adresează organului vizual, ci făpturii întregi, ca una care este dincolo de posibilităţile de experimentare ale firii umane. Este o lumină „înţelegătoare”, care împărtăşeşte omului ca înţelegere ceva din viaţa dumnezeiască:

„[...] aceasta luminare este mai presus de raţiune şi de cunoştinţă. Chiar de-o numeşte cineva şi înţelegere, ca una ce este dată prin minte de Duhul Sfânt, totuşi se gândeşte la altfel de înţelegere, la ceva duhovnicesc, ce nu încape nici chiar în inimile credincioşilor, dacă nu se curăţesc prin fapte. De aceea, Însuşi Cel ce e văzut şi dă putinţă de-a vedea, adică Dumnezeu, lumina inimii curate, zice: „fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”(Mt. 5, 8). Cum sunt deci aceştia de aceea fericiţi, dacă vederea de care e vorba este cunoştinţa pe care o avem şi noi cei necurăţiţi? Bine a zis aşadar acela care a fost luminat şi a descris această luminare, că: „Luminarea nu este cunoştinţă, ea este lucrare negraită, văzută nevăzut, nu sensibil, şi înţeleasă neştiut, nu raţional”.”

Orice „vedere” a adevărului dumnezeiesc comunicat Bisericii prin Duhul Sfânt este contemplare⁶ şi împărtăşire din prezenţa dumnezeiască : „[...] theōria oferă o viziune asupra realităţii nevăzute care se va sustrage neîncetat cercetărilor minuţioase ale ştiinţelor empirice. Această vedere în adâncurile ascunse ale revelaţiei dumnezeieşti este oferită interpretului care îşi asumă conştient şi cu credinţă o atitudine de contemplaţie sau de rugăciune. Adevăratul teolog, ne amintesc Părinţii, este omul care se roagă.” ⁷

Omul rugător experimentează vederea lui Dumnezeu 

Bibliografie: 1. Vladimir Lossky, Vederea lui Dumnezeu, Ed. Deisis, Sibiu, 1995; 2. Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, ed. Sofia, Bucureşti, 2005; 3. Ibidem, pp. 237, 240; 4. Dumitru Stăniloae, Viaţa şi învăţătura sfântului Grigorie Palama, ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 208; 5. Ibidem, p. 214; 6. Pr. Prof. John Breck, Puterea Cuvântului în Biserica dreptmăritoare, ed. IBMBOR, Bucureşti, 1999, p. 112; 7. Ibidem, p. 116.

A se vedea şi: îndumnezeire, teorie, lumină.